Despre Sacramentul Euharistiei

Pentru Martin Luther și pentru teologia lutherană, doctrina despre Sacramentul Euharistiei își are fundamentul în doctrina despre justificare și, tot de aici, își primește și direcția. Despre Sacramentul Euharistiei, Martin Luther însuși spunea faptul că este suma și substanța Evangheliei (summa et compedium Evangelii) (WA.6.525.36). Astfel, controversele și mârturisirile teologice cu privire la Sacramentul Euharistiei din perioada Reformei Lutherane nu au reprezentat niște evenimente doctrinare izolate ci au făcut în mod consistent parte din învățătura evanghelică a Reformei.

Reflecţia teologică a lui Martin Luther cu privire la Sacramentul Euharistiei începe încă din momentul în care a fost ordinat preot romano-catolic la Erfurt în anul 1507. Pregătindu-se pentru ordinare, Luther l-a studiat pe Gabriel Biel, în mod special comentariul numit: Expositio Canonis Missae, scris în 1488. Acest tratat expunea teologia dar și practica liturgică a Sacramentului Euharistiei în Biserica Medievală. Lucrarea lui Gabriel Biel a fost manualul după care Luther s-a pregătit pentru slujirea pastorală, preotul fiind cel care, în numele Bisericii, prezintă în toată puritatea trupul și sângele lui Cristos, transubstanțiate din pâine și vin, pentru a fi aduse ca jertfă lui Dumnezeu ceu viu și adevărat. Acest sacrificiu nesângeros adus de către preot, în numele Bisericii, lui Dumnezeu era exprimat ca fiind o ispășiere efectivă, ex opere operato. Prin ex opere operato înțelegem faptul că un ritual este efectiv prin simpla celebrarea în sine, nefiind nevoie de credința celui care participă la celebrare sau de alte intervenții conexe. De asemenea, Sacramentul Euharistiei ca jertfă nesângeroasă adusă lui Dumnezeu era considerat ca fiind o mijlocire a Bisericii înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor dar și un merit pe care Biserica îl câștiga înaintea lui Dumnezeu, un merit care deriva din jertfa lui Cristos pe cruce.

În prelegerile sale timpuri, mai precis din perioada 1513-1518, Martin Luther a vorbit despre Sacramentul Euharistiei ca despre un sacrificiu, însă, chiar și în acestă perioadă, Luther era concentrat pe ideea de sacrificium confessionis aut laudis, adică vedea Euharistia ca un sacrificiu al mărturisirii păcatelor și de laudă adusă lui Dumnezeu. Încă din acesă perioadă timpurie, Luther oferea Evangheliei privilegiul eficacității Sacramentului Euharistiei. Pe mâsură ce a început să interacționeze cu diverse lucrări de dogmatică și exegeză biblică, Martin Luther a început să înțeleagă Sacramentul Euharistiei ca fiind un testament sau o promisiune făcută de către Dumnezeu, în Cristos, omului păcătos. Centralitatea credinței a început să fie prezentă o dată cu debutul controversei indulgențelor cu Cardinalul Cajetan, atunci când Luther a început să afirme faptul că eficacitatea Sacramentului Euharistiei este direct dependentă de credința în promisiunea pe care Cristos ne-o face în acest Sacrament și, de asemenea, a început să afirme faptul că de fapt ceea ce ne justifică în Sacramentul Euharistiei este exact acestă credință ci nu celebrarea în sine a Sacramentului (ex opere operatum).

Toate aceste afirmații teologice se regăsesc în predica lui Martin Luther din anul 1519, predică purtând titlul: ”Binecuvântatul Sacrament al sfântului și adevăratului trup al lui Cristos” și mai apoi în lucrarea: ”Tratat despre Noul Testament” din anul 1520. Împreună, cele două documente reprezintă în linii mari ruperea Reformei Lutherane de visiunea medievală cu privire la Sacramenteul Euharistiei. Ne aducem aminte faptul că în 1520, Martin Luther deja afirma existența a doar trei Sacramente dintre cele șapte afirmate de către Biserica Medievală. În predicile lui, Martin Luther propunea o nouă definiție a Sacramentelor, o nouă definiție care, deși rămânea într-o oarecare mâsură inspirată de augustinianism, se dinstanța de definiția Sfântului Augustin. Astfel, Martin Luther afirma faptul că un Sacrament este compus dintr-un semn vizibil, sensul ceea ce este semnificat și credința. În Sacramentul Euharistiei, de exemplu, păinea și vinul - compusă din multe miezuri si totusi o șingură paine si un singur trup – trimite la unitatea, dragostea și comuniunea Bisericii ca membrii ai Trupului lui Cristos. În acestă comuniune cu Cristos – prin comuniunea cu trupul și sângele său – are loc ”marele schimb” între păcatele celui păcătos și dreptatea lui Cristos. Cristos ia de la cel păcătos păcatele sale si pune peste cel păcătos dreptatea sa. Astfel, prin comuniunea cu trupul și cu sângele lui Cristos, cel care se împărtășește este unit cu Cristos prin iertarea păcatelor chiar dacă granițele sunt încă păstrate.

Predicile lui Martin Luther cu privire la Sacramentul Euharistiei asumă prezența reală, substanțială, a trupului natural al lui Cristos și a sângelui lui Cristos. De asemenea, Martin Luther pune un accent deosebit pe credință, de care, spune Luther, depinde promirea binecuvântărilor puse de către Dumnezeu în Sacrament. Acela care participă la celebrarea Sacramentului și primește Sacramentul Eharistiei cu credință, omul acela participă la adevăratul trup al lui Cristos, alături de toți sfinții, și primește ceea ce Sacramentul Euharistiei promite. Prin acestă abordare, reformatorul Martin Luther a amendat idea medievală de: opus operatum, mai precis faptul că actiunea euharistică oferă har prin simpla celebrare și consumare fără o dispoziție de credință din partea celui care primește Sacramentul. Martin Luther considera că simpla consumare a Sacramentului Euharistiei nu aduce mântuirea și reprezintă un Sacrament incomplet acolo unde nu este prezentă în cel care se împărtășește credința în promisiunile Evangheliei.

În lucrarea: ”Tratat despre Noul Testament”, Luther dezvoltă definiția Sacramentului și vorbește beneficiile pe care acesta le lucrează în viața celui care se împărtășește cu credință pe fundamentul cuvintelor de instituire vorbite de către Domnul nostru Isus Cristos. De fapt, Martin Luther declară aceste cuvinte de instituire (verba) ca fiind nucleul Sacramentului. Cuvintele folosite la instituirea Sacramentului Euharistiei reprezintă ”testamentul” lui  Cristos ratificat prin propria moarte și oferit omului ca o promisiune fermă cu privire la iertarea păcatelor și la viața veșnică.  Împreună cu acestă promisiune de iertarea a păcatelor care duce la mântuire, Domnul Isus Cristos însuși ne oferă în Sacramentul Euharistiei adevăratul său trup și adevăratul său sânge împreună cu păinea și cu vinul (LW.35:86). Pe fundamentul acesta al Sacramentului Euharistiei ca ”testament” al lui Cristos vine repudierea explicită pe care Martin Luther o formulează cu privire la conceptul de Euharistie ca jertfă de ispășire, acuzând papalitatea de tiranie și chiar afirmând că Papa este Anticristul (LW.35:107). Cu privire la Sacramentul Euharistiei, Martin Luther afirmă faptul că noi nu îl oferim pe Cristos lui Dumnezeu ca un sacrificiu adus de Biserică ci Dumnezeu însuși vine și ni-l oferă nouă pe Cristos.

De asemenea, în controversa sa cu Biserica Romano-Catolică, Martin Luther face referire și la distribuirea către laici a Sacramentului Euharistiei sub ambele specii euharistice, păine și vin. Reamintesc faptul că practica uzuală în Biserica Medievală era aceea că laicii erau împărtășiți doar cu păinea euharistică în timp ce clericii primeau pentru împărtășire atât pâinea cât și potirul. Tradiția acesta de a reține distribuirea potirului către laici nu provenea din Biserica Apostolică și nici măcar din Biserica Post-Apostolică ci era o ”inovație liturgică” tărzie a Bisericii Medievale și nici măcar nu era o practică universală în Biserică. Martin Luther afirma faptul că un Conciliu al Bisericii ar trebui să se întrunească pentru a restaura obiceiul liturgic de a distribui potirul către laici, în felul acesta revenindu-se la o formă de împărtășire a Sacramentului Euharistiei în conformitate cu voința cu care Cristos însuși la instituit.

Critica adusă teologie și practicii liturgice privitoare la Sacramentul Euharistiei în Biserica Medievală culminează în lucrarea: ”Despre Captivitatea Babiloniană a Bisericii” scrisă în anul 1520. În cadrul acestui tratat polemic, Luther stabilește patru caracteristici distinctive pe care deja le remarcase în scrierile anterioare și care au contribuit la ruperea legăturilor cu Biserica Romano-Catolică. În cadrul lucrarii, Martin Luther identifică trei moduri prin care Sacramentul Euharistiei era ținut captiv și prin care întreaga Biserica Creștină era ținută captivă. Primul aspect este acela deja menționat al refuzului de a impărtășii laicii din potir. Al doilea aspect este filozofia transubstanțierii. Al treilea aspect este transformarea Sacrametului Euharistiei într-o jertfă nesângeroasă a lui Cristos adusă de către Biserică lui Dumnezeu. Toate aceste erori semnalate de către Martin Luther aveau drept consecință distrugerea Sacramentului Euharistiei și transformarea lui în ceva ce Domnul Isus Cristos nu a intenționat niciodată să fie. Implicațiile erau grave deoarece modul în care Biserica Medievală predica și practica Sacramentul Euharistiei distrugea învățătura biblică cu privire la credință și la justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credință, făcând Evanghelia lui Cristos inutilă în mântuirea omului.

Restricționarea accesului laicilor la împărtășirea cu sângele Domnului Isus Cristos a fost caracterizată de către Martin Luther drept un act de tiranie din partea Bisericii Romano-Catolice. Totuși, spunea Luther, acest act tiranic nu avea consecințe asupra jutificării omului înaintea lui Dumnezeu pentru că nu afecta credința în sinea ei. Cam la fel stăteau lucrurile și cu filozofia transubstanțierii. Eroarea fundamentală în acest caz era aceea ca Biserica Romano-Catolică apela la filozofia aristoteliană pentru a explica ceea ce Cristos însuși nu a dorit să ne explice și, din acest motiv, considerăm că nu era necesar să cunoaștem. Problema lui Luther pentru care respingea transubstanțierea era aceea că fundamenta Sacramentul pe filozofia umană ci nu pe Evanghelia lui Cristos. Însă, în opinia lui Martin Luther, cea mai arogantă și cu adevărat diabolică afirmație a Bisericii Romano-Catolice cu privire la Sacramentul Euharistiei era aceea care declara celebrarea sacramentală ca fiind o jertfă a Bisericii adusă lui Dumnezeu. Acesta deoarece, opina Martin Luther, trasforma Sacramentul Euharistiei dintr-o manifestare mantuitoare a harului lui Dumnezeu pentru om într-o lucrare merituoasă pe care omul i-a aducea lui Dumnezeu.

Pe mâsură ce accentul pe care Martin Luther îl punea pe credință și respingerea Sacramentului Euharistiei ca fiind o jertfă adusă de către Biserică lui Dumnezeu începeau să fie adoptate la scară langă de către toți ceilalți reformatori protestanți, Martin Luther a început să întâmpine opoziție din partea acestora cu privire la credința conform căreia în Sacramentul Euharistiei sunt prezente substanțial adevăratul trup și adevăratul sânge ale lui Cristos. Reformatorii elvețieni afirmau faptul că în Sacramentul Euharistiei avem de-a face cu o prezență spirituală a trupului și sângelui lui Cristos ci nu cu una reală, așa cum afirma Luther.

În 1525, Martin Luther a început să publice împotriva oponenților săi cu privire la natura prezenței lui Cristos în Sacrament, primul vizat find fostul său coleg de la Wittenberg, Andreas von Karlstadt. Mai apoi a scris împotriva lui Cornelius Hoen, Ulich Zwingli și Johanness Oecolampadius. Printre aceste scrieri regăsim: ”Împotriva profeților cerești in ceea ce privește imaginile și Sacramentele” din 1525; ”Sacramentul trupului și sângelui lui Cristos – împotriva fanaticilor” din 1526; ”Despre acele cuvinte ale lui Cristos” din 1527; ”Acesta este trupul meu – stând ferm împotriva fanaticilor” din 1527 și ”Confesiune cu privire la Sacramentul Euharistiei” din 1528. În aceste lucrări, Luther îi condamnă pe oponenții săi pentru că resping prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos în Sacramentul Euharistiei – ceea ce el credea și proclama cu putere – dar și faptul că oponenții săi negau faptul că prin împărtășirea cu păinea și cu vinul consacrate în Sacramentul Euharistiei, cei care mâncau și beau cu credință primeau benefiicile jertfei lui Cristos.

În mod particulat, reformatorul elvețian Ulrich Zwingli a fost oponentul principal al lui Martin Luther în controversa cu privire la prezența reală a lui Cristos în Sacramentul Euharistiei. Zwingli putea accentul pe Ioan 6,63 pentru a susține faptul că nimic din ceea ce este creat nu poate să susțină credința omului. Această insistență a lui Zwingli l-a determinat pe Martin Luther să mute critica sa mai presus de interpretarea unor pasaje biblice și să o îndrepte spre o discuție despre adevărata natură a mântuirii omului păcătos. În acest sens, Luther vedea prezența lui Cristos cu trupul și cu sângele în Sacramentul Euharistiei ca fiind nu doar o miză pentru mântuire ci ca fiind un adevărat fundament pentru mântuire datorită unei implicații profund cristologice care vine să afirme unitatea dintre natura umană și natura divină în persoana lui Cristos, acesta vorbind despre prezența efectivă a lui Dumnezeu Fiul cu noi. Astfel, Martin Luther și susținătorii săi au dezvoltat o puternică reflecție asupra cristologiei și a implicării sale sacrametale printr-o profundă fundamentare pe teologia patristică. Acest lucru este ușor vizibil dacă vom parcurge lucrări precum: ”Catalogul Mărturisirilor de Credință” (1580); apoi în lucrările lui Martin Chemnitz precum: ”Repetarea învățăturii nealterate despre adevărata prezență a trupului și sângelui Domnului în Sacramentul Euharistiei” (1561) și în celebra carte: ”Despre cele două naturi în Cristos” (1561).

Cum încercările de a aduce consens în rândul protestanților cu privire la Sacramentul Euharistiei au eșuat, controversa acesta a continuat și a produs clarificări teologice ulterioare. În mod particular, în cadrul Concordatului de la Wittenberg din 1536, teologii de la Wittenberg, Strasbourg și Augsburg au căzut de acord asupra conceptului de unio sacramentalis (uniunea sacramentală) care vorbește despre unitatea în Sacramentul Euharistiei dintre trupul și sângele lui Cristos respectiv păine și vin. Semnatarii Concordatului au afirmat faptul că  cu păinea și cu vinul consacrate în Sacramentul Euharistiei sunt unite trupul și sângele Domnului care sunt cu adevărat și substanțial prezente în Sacrament și sunt oferite și recepționate astfe de toți cei care se împărtășesc.

Apoi, s-a deschis un al capitol al acestei controverse deoarece oponenții lui Luther afirmau faptul că toți cei care primesc Sacramentul Euharistie în chip nevrednic - după cum scrie Sfântul Apostol Paul – nu primesc decât pâine și vin. Luther se opune acestei noi erori și afirmă faptul că cei care primesc Sacramentul Euharistie în chip nevrednic sunt aceia care fac acest lucru fără credință iar Sacramentul Euharistie nu se sprijină pe credința sau necredința omului ci pe cuvintele cu care Domnul Isus Cristos l-a instituit. Prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos nu este lucrată de credința celui care se împărtășește ci este lucrată de către puterea Cuvântului lui Dumnezeu care este auzit de către cei care se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei.

Controversa Euharistică nu s-a oprit o dată cu trecerea la Domnul a lui Luther sau Zwingli. Din contră, această controversă a marcat Secolele XVI și XVII. Astfel, Joachim Westphal a atacat abandonarea de către Calvin a Concordatului de la Wittenberg și apropierea reformatorului de la Geneva de teologia euharistică a lui Zwingli. De asemenea, unele comentarii ulterioare pe care le-a făcut Philiph Melanchthon au aprins controversa euharistică în interiorul Bisericii Lutherane. Din acest motiv, reformatorii luterani post-Luther au ținut să adauge în Formula Concordiei un articol dedicat Sacramentului Euharistiei cu scopul de a pune capăt acestor controverse și de a proclama adevărata credință a Reformei Lutherane cu privire la prezența substanțială și mântuitoare a lui Cristos în Sacramentul Euharistiei. În acest sens, Articolul VII din Formula Concordiei trece în revistă atât distincțiile pe care lutheranii le fac față de teologia Bisericii Romano-Catolică cât și dinstincțiile față de teologia reformatorilor elvețieni. Articolul VII din Formula Concordiei îi combate astfel pe așa-numiții ”cripto-calviniști” sau ”cripto-filipiști” care insistau pentru un consens între poziția lui Martin Luther și cea a lui Jean Calvin cu privire la prezența reală a lui Cristos în Sacramentul Euharistiei.

Formula Concordiei se focusează în special pe modul în care Cristos este fizic prezent în Sacramentul Euharistiei dar și pe modul în care trupul și sângele lui Cristos substanțial prezente sunt recepționare de către cei care se împărășesc. Astfel, teologia luterană afirmă consumarea orală a trupului și sângelui lui Cristos de către toți aceia care se împărtășesc, fie cu credință, fie fără credință, facându-se distincție în acestă consumare și consumarea spirituală avansată de calviniști, pe de o parte, dar și de așa-numita: ”consumare capernaitică” – sau consumarea biologică – despre are Domnul Isus Cristos ne vorbește în capitolul șase al Evangheliei lui Ioan, pe de altă parte. În schimb, teologia lutherană insistă pe conceptul teologic de ”uniune sacramentală”, afirmând faptul că acestă consumare a Sacramentului este una supranaturală și cerească, care aduce credinciosului mântuire și confort iar celui necredincios îi aduce judecată și condamnare. Atfel, teologia luterană afirmă faptul că gura este cea care primește cu adevărat trupul și sângele Domnului atunci când se împărtășește cu pâinea și cu vinul consacrate însă credința este cea care primește promisiunile atașate de către Cristos acestui Sacrament, care sunt iertarea păcatelor, viață și mântuire.

Secolele XVII și XVIII încep să pună un accent mult mai profund pe conceptul de ”uniune sacramentală” și să îl lege de conceptul de ”uniune mistică”. Astfel, se afirma faptul că participarea credinciosului în Sacramentul Euharistiei reprezintă o participare efectivă a credinciosului la Cristos însuși. Aceste accente au dus la o dezvoltare unui tip de misticism lutheran cu accente puse pe participarea în banchetul escatologic al lui Cristos în Împărăția lui Dumnezeu prin participarea la Sacramentul Euharistiei. 

Nu pot să închei fără să mă refer măcar pe scurt la ceea ce putem să numim ”politica de admitere la Sacramentul Euharistiei”, adică la acele norme care au stabilit cine putea participa la împărtășirea cu Sacramentul Euharistiei. Confesiunea privată care avea loc înainte de a se participa la Sacramentul Euharistiei era un obicei cunoscut Bisericilor din Reforma Lutherană. Catehizarea prealabilă era, de asemenea, o cerință necesară, astfel încât persoana care urma să fie împărtășită să cunoască și să își asume valorile credinței lutherane. Cel puțin în primele două secole ale Reformei Lutherane, admiterea la Sacramentul Euharistiei era legată de primire cuviincioasă sau necuviincioasă a darurilor sfinte, adică era o chestiune legată de credința celui care se împărtășea.

Pe măsură ce timpul a avansat spre Secolul al XIX-lea, multe dintre Bisericiile Lutherane, marcate de teologia liberal-iluministă, s-au îndepărtat de valorile Reformei Lutherane și nu au mai văzut credința ca fiind un fundament al împărtășirii cu Sacramentul Euharistiei. Mai mult, Secolul al XIX-lea este martorul manipulării Bisericilor Lutherne în zona cetral-European de diverse politici unioniste, această afectare atingându-și apogeul în Uniunea Prusacă, o uniune politică a Bisericilor Lutherane cu Bisericile Reformate care a condus și la o uniune în ceea ce privește comuniunea de Sacramente. Exact această controversă unionistă este cea care a stat la baza formării Bisericii Lutherane Sinodul Missouri și la renașterea confesionalilmului lutheran. Pentru Bisericile Lutherane Confesionale, participarea în împărătășirea cu Sacramentul Euharistiei rămâne, ca și în timpul Reformei Lutherane, o chestiune de mărturisire publică a credinței lutherane iar între Bisericile Lutherane aflate în comunioune sacramentală rămâne ca o marcă a unui acord doctrinar. De aceea, Bisericile Lutherane sunt deschise ecumenismului doar în măsura în care acest ecumenism este fundamentat pe un acord doctrinar iar Bisericile cu care intră în comuniune sunt Biserici care împărtășesc aceleași valori doctrinare. Acesta este motivul pentru care Bisericile Lutherane Confesionale practică o ”comuniune închisă” a Sacramentului Euharistiei.