PREDICA PENTRU A XI-a DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 23 08 2020
Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Predica din această Duminică se fundamentează pe Luca 18,9-14.
”9A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii. 10 „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. 11 Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». 13 Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». 14 Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”
Dragii mei, pilda aceasta a fariseului și a vameșului veniți la Templu este, indiscutabil, unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu. Este o imagine minunat creionată a distincției dintre fapte și credință, dintre Lege și Evanghelie. De asemenea, pilda aceasta are rolul să corecteze o eroare care a pus stăpânire pe foarte mulți creștini, o bună parte dintre ei fiind creștini care se declară ca urmând spiritualitatea Reformei din Secolul al XVI-lea.
Scriindu-le credincioșilor din Corint, Sfântul Apostol Paul aterizează creștinătatea prin cuvintele: ”cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă” (1Cor.10,12). Un astfel de avertisment răsună și în paginile Vechiului Testament, acolo unde, înțeleptul Împărat Solomon, spune inspirat de către Duhul Sfânt: ”Înainte de zdrobire este îngâmfarea şi înaintea prăbuşirii este semeţia duhului” (Prov.16,18). Aceste avertizări purtare de către Cuvântul lui Dumnezeu ne spun faptul că cel mai mare dușman al nostru, al creștinilor, nu este acela care vine din exteriorul nostru, precum sunt bolile, falimentul sau chiar diavolul. Toate aceste lucruri provoacă suferințe și pagube mari și foarte mulți creștini au îndurat astfel de suferințe în drumul lor spre Împărăția lui Dumnezeu. Dar ele nu reprezintă un pericol la fel de devastator pentru noi așa cum este pericolul care vine din noi înșine. De altfel, și în calitate de creștini, noi înșine suntem cel mai mare pericol pentru viața noastră de credință. Domnul nostru Isus Cristos însuși ne avertizează cu privire la acest pericol spunând: ”din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, desfrâul, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi îl fac pe om impur” (Mc.7,21-23). Duhul Sfânt ne atrage atenția asupra pericolului de a ne încrede în noi înșine, spunând prin gura Sfântului Profet Ieremia: ”Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier.17,9).
Cuvântul lui Dumnezeu ne învață faptul că fiecare om posedă un trup de carne care este păcătos, egoist și care mereu ne îndeamnă să trăim în rebeliune față de Dumnezeu. Sfântul Apostol Paul expune această luptă care se dă în interiorul său spunând: ”după omul lăuntric îmi găsesc plăcere în Legea lui Dumnezeu; dar văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin Legea păcatului care este în mădularele mele.” (Rom.7,22-23). Carnea acest păcătoasă în care cu toții trăim chiar și după ce ne convertim la credința creștină, este cel mai mare dușman al nostru care, plecând urechea la ispitele diavolului și la poftele păcatului, ne trage mereu și mereu înspre robia nemiloasă a păcatului, a morții și a diavolului. Datorită acestui trup de carne noi păcătuim mereu. Sfântul Apostol Paul însuși admite acest lucru în dreptul său și ne invită să credem că și noi suntem în aceeași situație, anume că: ”în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar [puterea] de a împlini binele, nu” (Rom.7,18). Din acest motiv, Duhul Sfânt ne spune prin gura Sfântului Profet Ieremia: ”Blestemat este bărbatul care-şi pune încrederea în om şi-şi pune tăria într-un muritor” (Ier.17,5).
Mai mult, aplecându-ne asupra Legii lui Dumnezeu, descoperim faptul că orice om se încrede în propriile lui fapte este un om care se află sub blestemul lui Dumnezeu după cum citim: ”Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10). De ce acest lucru? Simplu, pentru că Dumnezeu nu acceptă niciodată jumătățile de măsură. Legea ne cere să trăim o viață de perfectă ascultare. Dumnezeu însuși ne spune în Lege: ”voi să-mi fiţi sfinţi, căci eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev.20,26). Pretențiile cu privire la sfințenie nu sunt unele pe care noi le setăm în dreptul nostru ci, așa cum vedem, sunt cele pe care Dumnezeu însuși le setează pentru noi iar obligația noastră devine aceea de a împlini aceste pretenții în viața noastră.
Înțeleptul Împărat Solomon ne vorbește astfel: ”Frica de Domnul este începutul cunoaşterii” (Prov.1,7). Legea lui Dumnezeu are acest dar binecuvântat. Legea a fost dată ca să ne provoace frică de Dumnezeu. Omul care se încrede în propria persoană este un om sigur pe el, dar, atunci când vine Legea și îi demască fățărnicia, atunci tot ceea ce rămâne este frica de Dumnezeu pentru că, spune Sfântul Apostol Paul: ”mânia lui Dumnezeu se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor” (Rom.1,18). Prin gura Sfântului Apostol Paul, Duhul Sfânt ne avertizează spunând: ”celor care […] se supun nelegiuirii, [le va da] mânie şi furie” (Rom.2,8) pentru ca mai apoi să ne spună: ”Necaz şi încercare peste orice suflet omenesc care săvârşeşte răul” (Rom.2,9).
Atunci când omul parcurge aceste cuvinte ale Legii lui Dumnezeu și le i-a în serios, atunci, spune Cuvântul lui Dumnezeu, nădejdea lui în propria persoană este zdrobită. Omul înțelege clar faptul că nimic bun nu locuiește în el deoarece, spune Scriptura: ”prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,20). Legea însă nu este în sinea ei un blestem deși Scriptura ne spune că îl pune pe om sub blestemul lui Dumnezeu. Din contră, Sfântul Apostol Paul spune: ”Legea este sfântă, iar porunca este sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom.7,12). Legea este o unealtă prin care Dumnezeu zdrobește sufletul mândru de sine, dar Dumnezeu nu îl lasă pe om pradă disperării. Legea este unealta prin care suntem făcuți să strigăm către Dumnezeu cu cuvintele: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul”(Lc.18,13), așa cum îl vedem acționând pe vameșul din parabola noastră.
Dumnezeu nu va abandona niciodată sufletul zdrobit de Lege. Psalmistul ne spune: ”Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită” (Ps.38,19). În Evanghelia lui Cristos, Dumnezeu ne spune că: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16). Evanghelia Domnului Isus Cristos este cea care ne vorbește despre o salvare care vine din afara noastră și nu este deloc dependentă de faptele noastre, nici bune și nici rele. Este o mântuire care vine de la Dumnezeu, în Cristos. Este aceea mântuire despre care vorbește Sfântul Profet Ieremia care spune: ”Vindecă-mă, Doamne, şi voi fi vindecat; mântuieşte-mă şi voi fi mântuit, căci tu eşti lauda mea” (Ier.17,14). Evanghelia lui Cristos este cea care ne ridică ochii de la noi și îi orientează spre Cristos. Evanghelia lui Cristos este glasul lui Dumnezeu care ne invită să privim la Cristos și să ne bazăm în fiecare clipă pe mila și harul lui Dumnezeu. Credința la care ne cheamă Evanghelia lui Cristos este cea care spune: ”spune un cuvânt şi [sufletul] meu va fi vindecat!” (conform Lc.7,7).
Evanghelia lui Cristos ne cheamă de la o încredere în noi înșine la o încredere în Dumnezeu, în mila și în harul său. Dar, în același timp ne cheamă de la mândrie spirituală la smerenie spirituală. Ne cheamă să ne încredem în iubirea lui Dumnezeu și să spunem asemenea femeii cananite: ”Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor” (Mr.15,27), căci Evanghelia lui Cristos ne spune că Dumnezeu: ”celor umili le dă har” (Prov.3,34)
Dragii mei, pilda care ne vorbește despre fariseul și despre vameșul venit la Templu pentru a se ruga, este cel mai frumos tablou al peisajului descris până acum. De asemenea, este imaginea fidelă a creștinismului din prezent. Un creștinism care, în cea mai mare parte s-a îndepărtat de la învățătura sănătoasă a Evangheliei și a alunecat în rătăciri omenești care au ajuns să facă din Lege, în mod abuziv, calea de mântuire. Este vorba despre aceeași rătăcire în care trăia fariseul din pilda noastră. Am putea oare să spunem că pasiunea pentru auto-îndreptățire reprezintă cauza pentru care omenirea a ajuns înrobită păcatului? Vă amintiți faptul că diavolul i-a ispitit pe proto-părinții noștri spunându-le: ”Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5). Auto-îndreptățirea se naște din pretenția omului de a ”fi ca Dumnezeu”. Omul se înalță mai presus de Legea lui Dumnezeu și devine el însuși cel care își judecă faptele. Pentru că privește la sine însuși ci nu la Legea lui Dumnezeu, fariseul are curajul să spună: ”Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri” (Lc.18,11). El nu lăsa să îi vorbească Legea lui Dumnezeu care spune: ”toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3,23). Pentru fariseu, subiectul rugăciunii este el însuși iar rugăciunea sa nu este o implorare a milei lui Dumnezeu ci o glorificare a sinelui înaintea lui Dumnezeu. Fariseul este, din păcate, imaginea multora dintre aceia care pretind astăzi că sunt creștini dar trăiesc un creștinism creat după propria lor voință.
Cel de-al doilea personaj este vameșul. În cultura evreiască din timpul Domnului Isus Cristos, vameșul era cel mai mare păcătos posibil. Era mai păcătos decât tâlharii, curvele, și decât ucigașii. Deoarece lucra pentru Imperiul Roman în asuprirea poporului evreu, vameșii erau trădătorii națiunii, ai lui Dumnezeu și erau considerați ”scursura societății”. Nici un evreu cucernic nu ar fi intrat în vreo relație cu un vameș. Dar, spre diferență de fariseu, vameșul acest se plasează sub Lege și lasă Legea lui Dumnezeu să îi cerceteze inima. De aceea, acolo în Templu, spre deosebire de fariseu, Acolo, vameșul stă retras în umilință și, spune Scriptura: ”nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»” (Lc.18,13). Doar acolo unde mândria spirituală este zdrobită de Lege există cu adevărat credință în Evanghelia lui Cristos. Pentru că adevărata credință este o încredințare în mila lui Dumnezeu ci nu este o încredințare cu privire la propriile noastre fapte. Credința adevărată ne conduce la crucea lui Cristos ci nu este un piedestal de pe care să ne etalăm faptele înaintea lui Dumnezeu.
Din păcate, această minunată pildă nu este deloc înțeleasă de cei mai mulți dintre creștinii de astăzi. Pare că mesajul Domnului Isus Cristos care spune că vameșul cel păcătos: ”a coborât la casa lui îndreptăţit” (Lc.18,14) pentru că s-a încrezut în dragostea și în mila lui Dumnezeu, trece fără nici un ecou pe lângă urechile multor așa-ziși creștini care continuă să se comporte precum fariseul din această pildă.
Domnul Isus Cristos spune: ”oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc.18,14). A te smeri înseamnă a recunoaște clipă de clipă faptul că ești un păcătos neputincios în a îndeplini în viața ta ceea ce Dumnezeu cere de la tine când spune: ”voi să-mi fiţi sfinţi” (Lev.20,26). A te smeri înseamnă ați recunoaște și mărturisii propriul eșec în fața Legii și a implora mila lui Dumnezeu asemenea vameșului. A te smeri înseamnă a te goli de tine însuți și de a lăsa pe Cristos să te umple cu harul său. A te smeri înseamnă a veni la Biserica lui Cristos și a te lăsa hrănit cu Evanghelia și Sfintele Sacramente pentru ca Domnul să te facă vrednic de viața veșnică. A participa în Sfânta Liturghia, ați mărturisi păcatele, a primi Evanghelia lui Cristos citită și predicată și a te împărtăși cu adevăratul trup și cu adevăratul sânge a lui Cristos, înseamnă a spune asemenea vameșului: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc.18,13). Înseamnă a te recunoaște păcătos și înseamnă a recunoaște că ai nevoie permanent de mila lui Dumnezeu în viața ta. Aceasta este adevărata trăire creștină.
Amin!
Rev. Sorin H. Trifa