predica pentru a xi-a duminică după sfânta treime, 28 08 2022

Predica din acestă Duminică este fundamentată pe Luca 18, 9-14:

”⁹ A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii. ¹⁰ „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. ¹¹ Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». ¹³ Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». ¹⁴ Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”

Pilda aceasta a fariseului și a vameșului veniți la Templu este, indiscutabil, unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu. Este o imagine minunată a distincției dintre mântuirea prin fapte și mântuirea numai prin credință, adică o imagine minunată a distincției dintre Lege și Evanghelie. De asemenea, pilda aceasta are rolul să corecteze o eroare care a pus stăpânire pe foarte mulți creștini, eroare care a afectat și afectează Biserica din toate timpurile.

Scriindu-le credincioșilor din Corint, Sfântul Apostol Paul aterizează creștinătatea prin cuvintele care spun: ”cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă” (1Cor.10,12). Un astfel de avertisment răsună și în paginile Vechiului Testament, acolo unde, înțeleptul Împărat Solomon, spune inspirat de către Duhul Sfânt: ”Înainte de zdrobire este îngâmfarea şi înaintea prăbuşirii este semeţia duhului” (Prov.16,18).

Aceste avertismente ne spun faptul că cel mai mare dușman al nostru nu este acela care vine din exteriorul nostru, precum sunt bolile, falimentul sau chiar diavolul. Astfel de lucruri provoacă suferințe chiar foarte mari însă ele nu reprezintă un pericol la fel de devastator pentru creștin precum este pericolul care vine din interior. Duhul Sfânt ne atrage atenția asupra pericolului de a ne încrede în noi înșine, spunând prin gura Sfântului Profet Ieremia: ”Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier.17,9).

Cuvântul lui Dumnezeu ne învață faptul că în fiecare creștin are loc un permanent conflict între vechiul Adam și omul cel nou născut prin Botez. Sfântul Apostol Paul descrie această luptă permanentă spunând: ”după omul lăuntric îmi găsesc plăcere în Legea lui Dumnezeu; dar văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin Legea păcatului care este în mădularele mele.” (Rom.7,22-23). Carnea acest păcătoasă, sau vechiul Adam din noi, este cel mai mare dușman al nostru deoarece caută mereu și mereu să plece urechea la ispitele diavolului.

Ispitele diavolului, dragii mei, sunt de două feluri. Diavolul ne ispitește ca să încălcăm Legea lui Dumnezeu dar și să credem învățături false, învățături care nu vin de la Dumnezeu și care ne conduc pe un drum care are ca destinație întoarcerea noastră în robia nemiloasă a păcatului, a morții și a diavolului. Învățătura eronată pe care diavolul ne ispitește cel mai mult să o credem este aceea care face din Legea lui Dumnezeu o cale spre îndreptățirea omului, adică învățătura care vorbește despre mântuire ca despre un sinergism între credință și faptele de ascultare de Lege.

De aceea, dragii mei, pentru Biserica adevărată, învățătura despre distincția dintre Lege și Evanghelie este o învățătură fundamentală care stă strâns legată de învățătura despre mântuirea numai prin credință. Cele două învățături stau sau se prăbușesc împreună deoarece afectarea chiar și în cel mai mic detaliu a uneia dintre ele o va afecta radical pe cealaltă și îl va conduce pe om pe un drum care are ca destinație întoarcerea sub condamnarea și sub blestemul lui Dumnezeu.

Distincția dintre Lege și Evanghelie predă faptul că Lege nu este calea spre mântuire. Aplecându-ne asupra Legii lui Dumnezeu, descoperim faptul că orice om se încrede în propriile lui fapte se află sub blestemul lui Dumnezeu după cum citim: ”Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10). De ce acest lucru? Deoarece Legea nu acceptă niciodată jumătățile de măsură. Legea ne cere să trăim o viață de perfectă ascultare. Dumnezeu însuși ne spune în Lege: ”voi să-mi fiţi sfinţi, căci eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev.20,26). Mai mult, pretențiile cu privire la sfințenie nu sunt unele pe care noi le setăm ci sunt cele pe care Dumnezeu însuși le setează în dreptul nostru.

Împăratul Solomon ne vorbește astfel: ”Frica de Domnul este începutul cunoaşterii” (Prov.1,7). De aceea, Biserica noastră învață faptul că Legea este un dar binecuvântat. Legea este necesară mântuirii deși nimeni nu va fi mântuit prin Lege. Aceasta nu este o contradicție ci este un paradox deoarece acolo nu există moarte nu poate exista nașterea din nou. Legea este unealta prin care Dumnezeu îl dezbracă pe om de auto-îndreptățirea sa și ucide în acesta stima de sine. Complet gol înaintea lui Dumnezeu, tot ceea ce îi rămâne omului este frica de Dumnezeu pentru că, spune Sfântul Apostol Paul: ”mânia lui Dumnezeu se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor” (Rom.1,18).

Atunci când omul ia în serios Legea lui Dumnezeu, încrederea în propria persoană este ucisă. Omul înțelege faptul că nimic bun nu locuiește în el deoarece, spune Scriptura: ”prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,20). Legea nu este în sinea ei un blestem deși îl pune pe om sub blestemul lui Dumnezeu. Din contră, Sfântul Apostol Paul spune: ”Legea este sfântă, iar porunca este sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom.7,12). Dar Legea nu este sfântă pentru că este calea spre mântuire ci pentru că ea este o unealtă sfântă prin care Dumnezeu ucide sufletul mândru de sine, unealta prin care suntem făcuți să strigăm către Dumnezeu cu cuvintele: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul”(Lc.18,13).

Evanghelia lui Cristos ne spune faptul că Dumnezeu nu va abandona niciodată sufletul zdrobit de Lege. Psalmistul ne spune: ”Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită” (Ps.34,19). În Evanghelia lui Cristos, Dumnezeu ne spune că: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16). Evanghelia Domnului Isus Cristos este cea care ne aduce o salvare care vine din afara noastră și care nu este deloc dependentă de faptele noastre, fie ele bune sau rele. Este o mântuire care vine de la Dumnezeu doar în și prin Cristos.

Evanghelia este despre aceea mântuire despre care vorbește Sfântul Profet Ieremia atunci când spune: ”Vindecă-mă, Doamne, şi voi fi vindecat; mântuieşte-mă şi voi fi mântuit, căci tu eşti lauda mea” (Ier.17,14). Evanghelia lui Cristos este cea care ne ridică ochii de la noi și îi orientează spre Cristos. Evanghelia lui Cristos este glasul lui Cristos care vine și ne invită să ne bazăm pe mila și harul lui Dumnezeu. Credința la care ne cheamă Evanghelia lui Cristos este cea care spune: ”spune un cuvânt şi [sufletul] meu va fi vindecat!” (conform Lc.7,7).

Legea și Evanghelia sunt uneltele prin care Cristos ne cheamă de la o încredere în noi înșine la o încredere în Dumnezeu, în mila și în harul său. În același timp Legea și Evanghelia ne cheamă de la mândrie spirituală la smerenie spirituală. Ne cheamă să ne încredem în iubirea lui Dumnezeu și să spunem asemenea femeii cananite: ”Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor” (Mt.15,27), căci Evanghelia lui Cristos ne spune că Dumnezeu: ”celor umili le dă har” (Prov.3,34)

Dragii mei, pilda care ne vorbește despre fariseul și despre vameșul venit la Templu este poate cel mai realist tablou al Bisericii Creștine. Este imaginea fidelă a creștinismului din aproape toate timpurile. Un creștinism care, în cea mai mare parte s-a îndepărtat de la învățătura sănătoasă a Evangheliei și a alunecat în rătăciri omenești care, eșuând în a înțelege distincția dintre Lege și Evanghelie, au ajuns să facă din Lege calea de mântuire, o rătăcire în care trăia fariseul din pilda noastră.

Acolo unde nu este înțeleasă distincția dintre Lege și Evanghelie se naște mereu sentimentul de auto-îndreptățire. De fapt, auto-îndreptățirea se naște mereu din pretenția omului de a ”fi ca Dumnezeu”. Omul se înalță mai presus de Legea lui Dumnezeu și devine el însuși cel care își judecă binele și răul. De aceea, auto-îndreptățirea este un răspuns peren pe care omul îl dă ispitei diavolului care spune: ”Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5)..

Fariseul din pilda noastră nu trebuie să fi fost un om rău sau necredincios. Nimic nu ne lasă să înțelegem acest lucru. Din contră, prezența sa la Templu lasă de înțeles faptul că era un om spiritual. Doar că el a interpretat greșit rolul Legii lui Dumnezeu. De aceea el are curajul să spună: ”Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri” (Lc.18,11). El nu lăsa Legea care spune: ”toţi au păcătuit” (Rom.3,23) să îi descopere păcatele pentru a se pocăi ci el folosește Legea pentru a se auto-îndreptăți. De aceea, prezența sa la Templu nu este pentru a primi iertarea păcatelor ci pentru a se lăuda cu faptele sale bune înaintea lui Dumnezeu.

Spre diferență de fariseu, vameșul se înțelege clar care este rolul Legii. De aceea, spre deosebire de fariseu, vameșul stă retras în umilință și, spune Scriptura: ”nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»” (Lc.18,13). Doar acolo unde mândria este zdrobită de Lege vine pocăința iar aceasta este urmată de eliberarea care este adusă de Evanghelie prin har, prin credința în Cristos. Pentru că adevărata credință este o încredințare în mila lui Dumnezeu care ne conduce la crucea lui Cristos ci nu este un piedestal de pe care să ne etalăm faptele bune înaintea lui Dumnezeu.

Domnul Isus Cristos spune: ”oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc.18,14). A te smeri înseamnă a recunoaște faptul că ești un păcătos conform Legii și că ai nevoie de harul lui Dumnezeu pentru salvare. A te smeri înseamnă a te goli complet de tine însuți și al lăsa pe Cristos să te umple cu dreptatea sa mântuitoare. Aceasta este lucrarea pe care Dumnezeu o face prin Lege și prin Evanghelie, de aceea, distincția dintre Lege și Evanghelie este atât de fundamentală credinței creștine.

A te smeri înseamnă a admite că prin propriile forțe nu poți face nimic pentru mântuirea ta deoarece în tine nu există puterea de a împlini Legea, oricât de multe fapte bune faci. A te smeri înseamnă a veni la Biserica pentru ați mărturisi păcatele și pentru a primi prin credință de la Cristos dreptatea sa care vine la noi prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente. Toate acestea împreună înseamnă a spune asemenea vameșului: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc.18,13). Înseamnă a te recunoaște păcătos și înseamnă a recunoaște că ai nevoie permanent de mila lui Dumnezeu în viața ta pentru că nu există altă cale de mântuire pentru omul păcătos decât prin har, prin credință.

Amin!