predica pentru a XVII-a DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 04 10 2020
Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Predica din această a XVII-a Duminică după Sfânta Treime se fundamentează pe Luca 14, 1-11.
”1 Într-o sâmbătă, [Isus] a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. 2 Şi iată, era în faţa lui un [bolnav de] hidropizie. 3 Atunci, Isus a spus învăţaţilor Legii şi fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?”. 4 Dar ei tăceau. Atunci, luându-l, l-a vindecat şi l-a trimis. 5 Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?”. 6 Iar ei n-au putut să-i răspundă la acestea. 7 Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, [Isus] le-a spus celor invitaţi această parabolă: 8 „Când eşti chemat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine 9 şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine, şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!». Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. 10 Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat, să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!», şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! 11 Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.”
Pericopa din această Duminică debutează prezentând contextul în care evenimentul relatat s-a desfășurat. Sfântul Evanghelist Luca ne oferă următoarele detalii: ”Într-o sâmbătă, [Isus] a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa” (Lc.14,1). La prima vedere am putea crede faptul că fariseii au ajuns să facă pace cu Domnul Isus Cristos și au devenit doritori să asculte Evanghelia vieții predicată de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Lucrurile nu stau însă absolut deloc așa. Atmosfera întâlnirii respective nu era nicidecum dominată de pace ci interesul fariseilor era acela de al prinde pe Domnul Isus Cristos spunând sau făcând ceva contrar legilor poporului evreu astfel încât să îl poată acuza, condamna și elimina. Sfântul Evanghelist Luca ne descrie realitatea acestei situații în cuvintele: ”iar ei îl urmăreau” (Lc.14,1). În timpul acestei întâlniri în care fariseii mimau o atitudine pacifistă, Domnul Isus Cristos face următoarea afirmație: ”oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc.14,11).
Dragii mei, încă de la începutul ei, Evanghelia lui Cristos prezintă o inversare radicală a lucrurilor. În debutul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan citim astfel: ”Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In.1,14). Sfântul Apostol Paul ne detaliază aceste cuvinte spunând: ”El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte până la moartea pe cruce” (Fil.2,6-8). Evanghelia lui Cristos ni-l prezintă pe Fiul lui Dumnezeu smerindu-se pe sine însuși pentru ca prin jertfa sa să ne poată invita să stăm împreună cu El la dreapta Tatălui. Aceasta este cea mai mare inversiune care a avut loc vreodată. Fiul lui Dumnezeu cel înălțat a devenit smerit și umil pentru ca noi, umiliți de către păcatul nostru, să fim eliberați prin sângele său pentru a fi înălțați. Mesajul acesta al Evangheliei, anume că Fiul lui Dumnezeu cel fără de păcat a devenit păcat luând păcatele noastre asupra lui astfel ca noi să devenim sfinți primind dreptatea lui în dreptul nostru, este ceea ce Sfântul Apostol Paul, pe drept numește: ”nebunia crucii” atunci când spune: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1Cor.1,18). De fapt, acest ”cuvânt al crucii” este forța credinței noastre, punctul culminant al teologiei noastre și fundamentul Bisericii noastre, anume învățătura care spune că cei smeriți sunt înălțați prin harul lui Dumnezeu.
Mândria este păcatul de bază. De asemenea, mândria este păcatul în care diavolul știe că ne poate prinde cu siguranță pe toți. Mândria este păcatul care stă la baza tuturor păcatelor. De altfel, prin cuvintele adresate primilor părinți, Adam și Eva: ”Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5) au avut rodul să gâdile mândria și să trezească vanitatea de a fi asemenea lui Dumnezeu. Omul nu dorea să rămână o creatură smerită ci și-a dorit să se bucure de acea glorie de care numai Dumnezeu se putea bucura. Omul nu a vrut să trăiască la mila lui Dumnezeu. Acest lucru presupune umilință. Omul a vrut ca el însuși să își hotărască viața, confortul și fericirea.
Plaga acesta mortală a mândriei s-a răspândit, cuprinzând întreaga omenire. Oamenii au încetat să mai caute să fie plăcuți lui Dumnezeu ci alergarea lor de zi cu zi a devenit una de satisfacere a sinelui. Sfântul Apostol Paul observă acest lucru atunci când spune: ”deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit şi au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu asemănarea chipului omului pieritor” (Rom.1,21-23). Ceea ce Sfântul Apostol Paul numește: ”poftele trupului” (Gal.5,16) a devenit motivația supremă a omului înstrăinat de Dumnezeu. De aceea, oamenii, spune Sfântul Apostol Paul: ”au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: au cinstit şi au adus închinare creaturii în locul Creatorului” (Rom.1,25).
Mândria umană este fundamentul idolatrie, adică a închinării aduse creaturii ci nu lui Dumnezeu. Pe tot parcursul istorie, în toate locurile unde idolatria a fost practicată, putem observa faptul că omul s-a închinat practic propriei sale imagini reflectată într-un anumit zeu. De altfel, toți zeii păgâni sunt personificări ale ambițiilor și pasiunilor umane care își au originea în mândria omului. Mândria este plaga care creează în om sentimentul și convingerea cu privire la auto-îndreptățiere.
Mândria este cea care își șoptește omului să privească la șine și să se auto-glorifice pentru faptele lui minunate. Mândria este cea care ne spune: ”ești cineva” și meriți mai mult. Mândria este cea care îl pune pe om în centrul atenție și caută să atragă admirația și aprecierea celor din jur.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune însă faptul că în cer nu este loc pentru mândrie ci doar pentru cei smeriți. De aceea, Dumnezeu a ales să zdrobească această mândrie a omului și să îi reveleze ființei umane realitatea în care se află. Unealta folosită pentru a smeri omul este Legea. Sfânta Scriptură ne spune faptul că Legea a fost dată: ”pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom.3,19). Legea lui Dumnezeu este unealta prin care Dumnezeu îl conștientizează pe om cu privire la realitate iar această realitate este perfect descrisă de către Sfântul Apostol Paul prin cuvintele: ”Dumnezeu este vrednic de crezare, pe când orice om este mincinos” (Rom.3,4).
Astăzi, mulți creștini privesc Legea ca pe un handicap al lui Dumnezeu pe care îl doresc uitat ba chiar înlăturat. Creștinismul post-modern este ancorat într-un Dumnezeu care este iubire, iar un Dumnezeu care este iubire este incompatibil cu ceea ce Scriptura ne spune atunci când folosește expresia: ”mânia lui Dumnezeu”. Un Dumnezeu care este iubire, nu poate să fie un Dumnezeu care manifestă mânie. De aceea, creștinismul post modern a inventat un idol care este mereu îngăduitor cu orice fel de păcat comis de om, un idol care încurajează efortul omului în auto-îndreptățiere și auto-perfecționare și care nu reproșează nimic nici unui fel de exces.
Scriptura însă ne prezintă un Dumnezeu cu totul diferit. Dumnezeul Scripturii este cel care spune: ”Vedeţi acum că eu, eu sunt şi nu este dumnezeu în afară de mine. Eu fac să moară şi eu fac să trăiască, eu rănesc şi eu vindec şi nu este nimeni care să vă salveze din mâna mea” (Deut.32,39). Legea descoperă faptele noastre de auto-îndraptățire ca fiind păcătoase și face ca mândria noastră să se prăbușească.
Dragii mei, Dumnezeu nu este ca omul. El nu are o mândrie păcătoasă și nu acesta este motivul pentru care Dumnezeu a dat Legea sa. Nu plăcerea de al vedea pe om cu mândria umilită l-a motivat pe Dumnezeu să ne dea legea ci dragostea sa curată față de om este motorul Legii. Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: ”Legea a fost pedagogul nostru spre Cristos, ca să fim justificaţi prin credinţă” (Gal.3,24). Scopul Legii este acela de a ne dovedi păcătoși cu scopul de a ne conduce la Cristos și la credința în mântuirea câștigată și promisă nouă de către Fiul lui Dumnezeu. Scopul Legii este acela de a ne lua privirea de la noi înșine și de a o orienta spre Cristos. Legea ne descoperă ca fiind păcătoși ci nu drepți, așa cum ne otrăvește mândria să credem. Sfântul Apostol Paul spune faptul că ”Scriptura a închis toate sub păcat” (Gal.3,22) dar acest lucru a fost făcut cu un scop precis, anume: ”pentru ca promisiunea să fie dată celor care cred prin credinţa în Isus Cristos” (Gal.3,22).
Toți acei oameni a căror mândrie este zdrobită de Lege, Evanghelia lui Cristos le aduce mesajul de iertare a păcatelor în jertfa lui Cristos. Evanghelia ne vorbește despre modul în care Dumnezeu însuși s-a smerit pe sine pentru a mântui pe omul păcătos. Această smerenie fără margini și de nepătruns de mintea umană. Cristos cel plin de glorie s-a lăsat coborât în umilință după cum în descrie Sfântul Profet Isaia: ”Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinţei, de care îţi ascunzi faţa” (Is.53,3) pentru ca noi să nu fim disprețuiți și refuzați de către Dumnezeu ci în loc de suferință veșnică să ne petrecem veșnicia în pacea și în lui Dumnezeu.
Știu că smerenia este un exercițiu extrem de dificil pentru om. Chiar și omul credincios trăiește într-o continuă luptă cu mândria. De aceea Legea lui Dumnezeu continuă să fie o unealtă importantă în viața creștinului, o unealtă prin care Dumnezeu ne ține legați de Evanghelia lui Cristos. Fără promisiunea Evangheliei lui Cristos fiecare dintre noi, cei care credem, am fi pierduți.
Legea lui Dumnezeu este cea care îi trimite pe cei mândri să se mute pe scaunele din spate descoperindu-le faptul că nu sunt vrednici de o astfel de poziție de cinste datorită păcatului. Evanghelia lui Cristos este mesajul plin de har al lui Dumnezeu prin intermediul căruia îi invită pe cei smeriți să se mute de pe ultimele locuri pe cele din față, locuri de cinste. Locul de cinste nu este meritat de către cei smeriți în virtutea smereniei lor. O astfel de abordare ar face din smerenie o faptă meritorie a omului și ne-ar retrimite sub blestemul Legii căci Legea spune: ”Blestemat este cel care nu este statornic în cuvintele legii acesteia ca să le împlinească!” (Deut.27,26). Locul de cinste în primim pentru că Domnul Isus Cristos s-a smerit pe sine însuși și a schimbat locul de cinste din cer cu un loc al umilinței, aici pe pământ, pentru noi.
A fi smerit înseamnă a recunoaște faptul că prin credință suntem fii ai lui Dumnezeu dar acest lucru nu este rodul efortului nostru spiritual. Noi suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că Domnul Isus Cristos ne-am îmbrăcat cu el însuși în botezul nostru după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27). Noi suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că Domnul Isus Cristos însuși ne hrănește cu trupul și cu sângele său în Sfânta Euharistie, după cum citim: ”Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In.6,56). A fi smerit înseamnă a crede că iertarea lui Dumnezeu este cea care a zdrobit păcatul în tine ci nu efortul tău de a te împotrivi păcatului. A fi smerit înseamnă a rămâne mereu și mereu dependent de Domnul Isus Cristos și de harul său crezând cuvântul Evangheliei care spune: ”Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate” (1In.1,8-9)
Amin!
Rev. Drd. Sorin H. Trifa