Har și pace de la Dumnezeu,Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Dragii mei, în mila lui Dumnezeu, astăzi suntem în cea de-a treia Duminică după Sfânta Treime, în debutul unui sezon în care predicarea este concentrată pe creșterea Bisericii lui Cristos în credință. Pentru această Duminică, textul pentru predică este una dintre cele mai celebre parabole ale Sfintei Scripturi, așa cum o găsim redată în Luca 15:11-32.

„¹¹ Apoi le-a spus: „Un om oarecare avea doi fii. ¹² Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. ¹³ Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. ¹⁴ După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. ¹⁵ Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. ¹⁶ Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. ¹⁷ Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! ¹⁸ Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; ¹⁹ nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». ²⁰ Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. ²¹ Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». ²² Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! ²³ Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, ²⁴ căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească.²⁵ Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. ²⁶ Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. ²⁷ El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». ²⁸ Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. ²⁹ El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. ³⁰ Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». ³¹ Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. ³² Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

Dragii mei, această pildă este o narațiune creștină prin excelență. Pe drept cuvânt o putem considera ca fiind o pildă a pildelor, un adevărat rezumat biblic al credinței Bisericii noastre. Pilda acesta expune învățătura Evangheliei Domnului Isus Cristos într-un mod atât de simplu încât și un copil poate să o înțeleagă și să o articuleze. Declarația pe care tatăl o face în finalul acestei pilde: ”să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc.15,32) sunt cuvinte ale Scripturii la fel de importante pentru omenire precum sunt cuvintele Sfântului Apostol Ioan care spun: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16) sau cuvintele Sfântului Apostol Paul care spun: ”prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef.2,8-9).

Studiind această pildă, descoperim trei mari capitole. În prima fază, pilda se concentrează pe fiul cel mic, acela despre care textul Scripturii ne spune: ”şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu” (Lc.15,13). Apoi, pilda prezintă dragostea și compasiunea tatălui pentru acest fiu care se întoarce de la căile sale rele și se pocăiește, compasiune despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat” (Lc.15,20). Vedem cum dragostea tatălui îl iartă și restaurează pe acest fiu care, pocăindu-se de păcatele lui, mărturisea despre sine însuși astfel: ”nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău” (Lc.15,19).

Din aceste prime două parți ale parabolei înțelegem foarte simplu că fiecare dintre noi este ”fiul cel risipitor”. Noi suntem cei care am făcut o pasiune pentru păcat iar acest păcat al nostru ne-a îndepărtat de: ”Tatăl nostru ceresc”, ducându-ne departe pentru a ne risipi viața în fapte care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Păcatul nu are ca rezultat niciodată o înălțare a omului. Promisiunea făcută de către diavol care îi spune Evei: ”Nicidecum nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Gen.3,4-5) a fost o minciună care a tras întreaga umanitate în robia nemiloasă a păcatului, a morții și a diavolului după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom.5,12). Din acest minunat pasaj al Evangheliei lui Cristos înțelegem însă că ”Tatăl nostru din ceruri” nu ne-a abandonat în mocirla păcatului nostru ci, cu multă dragoste, el vine și ne regenerează în Sfântul Botez, ne vorbește cuvintele de iertare și ne invită să participăm la banchetul său, locul în care Domnul ni se dă pe sine însuși cu trupul și cu sângele său în Sacramentul Euharistiei. Astfel, Dumnezeu ne restaurează pe deplin la calitatea de fii ai săi și declară public toate aceste lucruri spunând: ”acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc.15,24).

Până la acest moment, pilda acesta este cea mai simplă și minunată expunere a Evangheliei lui Cristos. Lucrurile însă încep să se complice considerabil atunci când ajungem la partea a treia. Aici apare cel de-al treilea personaj al pildei. Este vorba despre fratele cel mare, acela care spune despre sine tatălui său: ”de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta” (Lc.15,29). Această parte a treia pare, în mod cu totul neașteptat, să fie centrul de greutate al acestei parabole. Acest al treilea personaj pare că vine doar ca să încurce minunatul tablou al Evangheliei pictat de către primele două capitole despre care am vorbit deja. Acest frate care a rămas mereu alături de tatăl său și nu i-a ieșit niciodată din cuvânt, pare să fie un personaj pe care însă mulți dintre noi îl cunoaștem mai bine decât am vrea să recunoaștem. Este un personaj care are rolul de ai face pe foarte mulți creștini să se simtă incomod. De ce anume? Pentru că fratele mai mare pare să sufere de una dintre cele mai grave maladii care macină creștinismul. Despre acest lucru îmi doresc să vă vorbesc mai detaliat în această predică.

Vedeți, încă de la primele momente, creștinismul a fost invadat de un cancer spiritual. Este, așa dar, o plagă veche, o erezie perenă care a sufocat Biserica în multe momente și a dus pe foarte mulți oameni într-o rătăcire mortală. Sfântul Apostol Paul numește această învățătură falsă ca fiind: ”o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o” (Gal.1,8). Este vorba despre învățătura falsă a îndreptățirii prin fapte sau învățătura care spune că mântuirea omului este lucrată de ascultarea acestuia de poruncile lui Dumnezeu și de colaborarea omului cu Dumnezeu.

Această eroare a caracterizat credința fariseilor în vremea Domnului Isus Cristos, adică exact a acelor persoane cărora Mântuitorul le adresează această pildă. Detaliul acesta important îl găsim în debutul capitolului unde citim: ”Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc.15,1-2). Deși se considerau pe sine ca fiind oameni ai Legii, fariseii nu au căutat înțelepciunea revelată de către Dumnezeu în Cuvântul său. De aceea, acești lideri religioși ai poporului evreu au eșuat în a înțelege cu adevărat care este rolul Legii lui Dumnezeu. Pentru că vedeau mântuirea ca pe un rod al ascultării de Lege, fariseii nu puteau înțelege cum Cristos, dacă este cu adevărat Dumnezeu întrupat, arată dragoste unor păcătoși în loc să îi pedepsească pentru fărădelegea lor conform Legii. Datorită acestei atitudini, fariseii nu au reușit niciodată să pătrundă dragostea lui Dumnezeu exprimată în Evanghelia care spune: ”Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Mc.2,17). De asemenea, ei nu au reușit să pătrundă învățătura Cuvântului lui Dumnezeu care spune: ”Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Tim.1,15). Pentru farisei, era imposibil ca un om care nu se străduia să asculte și să împlinească Legea sau poruncile lui Dumnezeu să fie iubit de Dumnezeu și să fie primit la marele banchet al mântuirii. Astfel, mântuirea era pe deplin legată de poruncile lui Dumnezeu.

Aceeași atitudine a fariseilor o regăsim în fratele mai mare din parabola noastră. Acesta, văzând toată dragostea tatălui pentru fiul cel mic, a acționat exact asemenea fariseilor. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”el s-a mâniat şi nu voia să intre” (Lc.15,28). El nu a fost mișcat absolut deloc de dragostea tatălui și nu a reușit să o înțeleagă. Pentru fratele cel mare, dragostea tatălui era ceva ce trebuia câștigat prin supunere și ascultare. Dragostea tatălui trebuia meritată. Iar dacă cineva merita această dragoste, cu siguranță acela trebuia să fie el deoarece el însuși spune: ”de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta” (Lc.15,29); ci nu fratele său, pe care tot el îl caracterizează astfel: fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele” (Lc.15,30). Fiind un depravat, fiul cel tânăr nu ar fi trebuit să se bucure de nici un fel de afecțiune din partea tatălui ci, din contră El trebuia să suporte blestemul Legi iar festinul acesta ar fi trebuit să fie rezervat acelui ascultător. Din toată această scenă, observăm cu ușurință faptul că acest tânăr era mâncat de același cancer spiritual ca și fariseii. El nu înțelegea cum putea tatăl să îl iubească pe un călcător al Legii și să îl primească înapoi ca pe un veritabil fiu al său.

Din păcate, dacă vom merge astăzi în lumea creștină să stăm de vorbă cu oamenii, vom constata că cei mai mulți dintre ei, chiar dacă nu direct, au exact aceleași opinii cu fratele mai mare. Ei nu înțeleg cum este posibil ca un om care nu trăiește o viață după voia lui Dumnezeu să fie îmbrățișat de către Dumnezeu cu atât de multă iubire.

Dragii mei, pilda acesta ne vorbește despre esența mântuirii noastre. Ea ne spune faptul că nu suntem salvați pentru că am merita într-un fel sau altul acest lucru. Nu suntem mântuiți pentru că ascultăm și împlinim Legea lui Dumnezeu în viața noastră. Noi nu suntem la banchetul lui Dumnezeu pentru că am făcut din poruncile lui Dumnezeu o prioritate și un nucleu al vieții noastre. Nu! De altfel, fiecare dintre noi este în realitate un ”fiu risipitor” după cum ne reamintește și Sfântul Apostol Paul când spune: ”Nu este drept nici măcar unul” (Rom.3,10) pentru ca mai apoi să spună: ”toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3,23). Noi toți suntem păcătoși și datorită păcatului nostru nu merităm nimic mai mult decât moartea pentru că, spune Sfântul Apostol Paul: ”răsplata păcatului este moartea” (Rom.6,23). Pilda aceasta arată în chip minunat faptul că nu prin Lege am fost mântuiți ci datorită iubirii lui Dumnezeu. De fapt, prin Lege nu poate să fie nimeni salvat după cum citim: ”prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,20). Mântuirea noastră este rodul lucrării lui Dumnezeu ci nu rodul ascultării noastre de Lege. Dragostea cu care tatăl din parabola noastră și-a tratat mereu fiul a fost cea care a aprins în copil nevoia de pocăință. Dragostea tatălui a lucrat mereu în inima lui și această dragoste i-a aprins dorința de a se întoarce acasă. Deși Legea vorbește despre dreptatea care vine din împlinirea poruncilor, Evanghelia ne vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu care este dezvăluită în Cristos. Aceasta din urmă este calea prin care mântuirea vine la noi după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”acea dreptate a lui Dumnezeu care [vine] prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred” (Rom.3,22). Este dreptatea pe care Cristos a împlinit-o prin jertfa sa pe cruce și care Dumnezeu o aduce la noi și ne-o impută nouă. Dreptatea aceasta este străină de noi. Nu este a noastră. Ea este a lui Cristos. Prin mijloacele harului, Evanghelia lui Cristos și Sfintele Sacramente, Dumnezeu ne îmbracă cu această dreptate a lui Cristos. Totul doar din inițiativa și dragostea lui Dumnezeu după cum citim și în pilda noastră: ”tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm” (Lc.15,22). Constatăm, astfel, faptul că realitatea mântuirii noastre răsună în cuvintele: ”este clar că nimeni nu este justificat prin Lege înaintea lui Dumnezeu, căci cel drept va trăi din credinţă” (Gal.3,11). Aici este vorba despre o dreptate care ne este oferită nouă de către Dumnezeu prin credința în Cristos, mai precis prin credința în cuvântul Evangheliei. Despre acest cuvânt al Evangheliei, Sfântul Apostol Paul spune: ”ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede” (Rom.1,16). Evanghelia lui Cristos vine la noi prin cuvântul predicat după cum citim: ”credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom.10,17) și prin Sacramente, după cum citim: ”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27) respectiv ”Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In.6,54).

Așadar banchetul lui Dumnezeu nu este o răsplată pentru dreptate ci este un har pe care Dumnezeu îl face celor nedrepți. Harul acesta nu poate să fie nici cumpărat și nici câștigat în vreun fel. Niciunul dintre cei doi feciori nu aveau dreptul de a se afla acolo. Ambii erau însă iubiți de tată și ținuți acolo de dragostea tatălui lor. Așa este și cu noi. Noi suntem aici pentru că Dumnezeu ne iubește și pentru că Dumnezeu ne-a restaurat exclusiv prin mila și prin dragostea sa. Bechetul acesta este rodul milei lui Dumnezeu ci nu o răsplată a faptelor noastre. Este locul unde Dumnezeu însuși se dă pentru noi pentru a ne restaura și pentru a ne face copiii săi.

Amin!