PREDICA PENTRU DUMINICA Septuagesima - A ȘASEA DUMINICĂ DUPĂ EPIFANIE, 13 02 2022

Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, am ajuns astăzi în cea de-a șasea Duminică după Epifania Domnului nostru Isus Cristos, zi care în calendarul Bisericii noastre poartă denumirea de ”Duminica Septuagesima”. Suntem astfel la nouă săptămâni distanță de Duminica Învierii Domnului Isus Cristos și, în același timp, suntem la trei săptămâni distanță de momentul în care va începe noul sezon al Bisericii, mai precis Sezonul Postului Mare care, anul acesta, începe pe 2 Martie, o dată cu Miercurea Cenușii. Urmează, așa dar, pentru Biserica noastră un sir de trei Duminici de pregătire în vederea noului Sezon Bisericesc, cel al Postului Mare, chiar dacă ne aflăm în continuare în Sezonul Epifaniei. Predica din această Duminică este fundamentată pe Matei 20:1-16.

”¹ Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului casei care a ieşit dis‑de‑dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa. ² După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinár pe zi, i-a trimis în via lui. ³ Ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă ⁴ şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce este drept vă voi da!». ⁵ Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi la al nouălea şi a făcut la fel. ⁶ Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?». ⁷ I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a tocmit». El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!». ⁸ Când s-a lăsat seara, stăpânul viei i-a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi!». ⁹ Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinár. ¹⁰ Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinár. ¹¹ Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului casei, ¹² zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i‑ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». ¹³ Dar el, răspunzând unuia dintre ei, a zis: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne‑am înţeles cu un dinár? ¹⁴ Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. ¹⁵ Nu-mi este permis oare să fac ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?». ¹⁶ Astfel, ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”

Trăim într-o lume a consumului în care motto-ul aproape general pare să fie: ”primul venit, primul servit”. În același timp, trăim într-o lume a competiției pe toate planurile, o lume în care cel care își dă interesul este cel care va câștiga în timp ce acela care nu se pregătește și nu depune eforturi rămâne să se zbată în lipsuri. Pilda din această Duminică vine să ne transmită un mesaj care surprinde. Domnul Isus Cristos ne spune faptul că Împărăția lui Dumnezeu nu este asemenea Împărăției acestei lumi. Împărăția harului lui Dumnezeu este un loc unde: ”ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii” (Mt.20,16). La prima vedere această afirmați este una oribilă. Cuvintele Domnului nostru Isus Cristos vin să spună faptul că cei nevinovați vor fi pedepsiți în timp ce aceia plini de vină vor fi răsplătiți. În lumea acesta, chiar și cei mai indolenți oameni din punct de vedere moral recunosc faptul că această afirmație este una de neacceptat pentru că este una complet injustă. Însă, atunci când ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine din punct de vedere spiritual, această afirmație ajunge să fie pentru noi o minunată promisiune a lui Dumnezeu, glasul suav și plin de har al Evangheliei lui Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune prin gura Sfântului Apostol Paul astfel: ”toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3,23). Este foarte important să ne privim în această oglindă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este unicul mod realist în care ne putem descoperi pe noi înșine. Privind la poruncile date omului de către Dumnezeu înțelegem faptul că Sfântul Apostol Paul are dreptate atunci când afirmă: ”Nu este drept nici măcar unul” (Rom.3,10). Astfel, conform Legii lui Dumnezeu destinul nostru nu este prezența la masa Domnului nostru Isus Cristos în Împărăția lui Dumnezeu ci destinul nostru este ”afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!” (Mt.25,30) aceasta deoarece Legea lui Dumnezeu spune clar: ”Blestemat este cel care nu este statornic în cuvintele legii acesteia ca să le împlinească!” (Deut.27,26). Dragii mei, toate aceste afirmații ale Cuvântului lui Dumnezeu vorbesc despre faptul că înaintea lui Dumnezeu, datorită păcatului nostru, fiecare dintre noi este ”cel din urmă”, adică este un om destinat unei condamnări veșnice ”aruncat în Gheenă, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc.9,47-48). În timp ce fiecare dintre noi este descoperit de către Legea lui Dumnezeu ca fiind ”cel din urmă”, conform Cuvântului lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos este ”cel dintâi”. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, cel neprihănit coborât în lumea noastră, despre care Ponțiu Pilat spune: ”Nu găsesc nicio vină în omul acesta” (Lc.23,4). El este cel care a împlinit complet Legea lui Dumnezeu, după cum îl descrie Sfântul Apostol Petru prin cuvintele care spun: ”El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui” (1Pt.2,22). Domnul Isus Cristos, om adevărat născut la Betleem din pântecul Sfintei Fecioare Maria și Dumnezeu adevărat, una cu Tată din veșnicii, este singurul om care a fost declarat nevinovat de către Legea lui Dumnezeu. Domnul Isus Cristos este singurul care a fost ”cel dintăi”. În tot acest timp, așa cum am văzut, noi, toți cei care ne tragem din Adam, suntem sub blestemul Legii lui Dumnezeu, vinovați de păcatele noastre. Noi suntem: ”cei din urmă”.

Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos ne vorbește însă de ceva cu totul spectaculos. Ne vorbește despre ceva ce lumea acesta nu poate să cuprindă. Pericopa noastră ne spune astfel: ”ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii” (Mt.20,16). Această afirmație a Evangheliei lui Cristos devine adevărată deoarece Dumnezeu a acționat în acest sens făcând ceea ce teologia Lutherană definește ca fiind ”marele schimb”. De fapt, dragii mei, despre acest lucru vorbește cuvântul care spune: ”ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii” (Mt.20,16). Dumnezeu, prin harul său, a făcut ca ”cei din urmă” - adică cei păcătoși și blestemați de Lege – să devină ”cei dintâi” – adică ”sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef.1,4). Dumnezeu a făcut lucrul acesta într-un mod cu totul ”nebunesc” în ochii lumii acesteia. Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: ”Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21). Observați ”marele schimb” în cuvintele Sfântului Apostol Paul? Dumnezeu ”l-a făcut păcat” pe cel care nu era păcat. Cum s-a întâmplat asta? Sfântul Profet Isaia ne spune astfel: ”el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui” (Is.53,4). Dumnezeu a luat păcatele noastre, ale fiecăruia dintre noi, și le-a pus peste Domnul nostru Isus Cristos. Astfel, deși Domnul Isus Cristos nu a fost un făcător de păcat, el a devenit cel mai mare păcătos din lume prin imputarea tuturor păcatelor noastre. Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: ”Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem” (Gal.3,13). Astfel, Domnul nostru Isus Cristos a devenit din ”cel dintâi” – cel neprihănit înaintea lui Dumnezeu – ”cel din urmă” – adică cel blestemat de Legea lui Dumnezeu pentru păcatele care erau asupra lui.

Doctrina justificării numai prin har, numai prin credință și numai prin Cristos, așa cum a fost ea predată de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea și cum este predicată astăzi de către Biserica Lutherană Confesională, învață faptul că omul este justificat înaintea lui Dumnezeu – adică declarat drept înaintea lui Dumnezeu – exclusiv în baza acestui ”mare schimb”. Cei care erau ”ultimii” datorită păcatelor lor au devenit ”primii” înaintea lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu a luat păcatele celor păcătoși și le-a pus în dreptul celui neprihănit iar neprihănirea celui neprihănit a luat-o și a pus-o în dreptul celor păcătoși. Astfel, cel păcătos a devenit neprihănit înaintea lui Dumnezeu pentru că cel neprihănit a fost făcut păcătos înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta Dumnezeu a împlinit Cuvântul Evangheliei care ne spune prin Sfântul Apostol Paul astfel: ”Aşadar, după cum prin greşeala unuia singur condamnarea [a ajuns] la toţi oamenii, tot la fel, prin actul de dreptate al unuia singur, [a ajuns] la toţi oamenii justificarea care dă viaţă. Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Rom.5,18-19).

Pilda acesta a lucrătorilor vie este un tablou minunat în care Domnul Isus Cristos pictează învățătura despre justificarea numai prin credință. Este cu adevărat eliberatoare înțelegerea faptului că Domnul Isus Cristos este singurul nevinovat iar noi toți suntem vinovați. De asemenea, este eliberatoare înțelegerea faptului că Domnul Isus Cristos a plătit prețul cerut de Lege pentru vina noastră și astfel noi am fost făcuți beneficiarii unei mântuiri nemeritate prin imputarea dreptății lui. Constatăm astfel că mântuirea nu este rodul efortului nostru, nu este rodul faptelor noastre de ascultare, ci această mântuire este un dar pe care noi îl primim de la Dumnezeu fără nici un fel de merit. Astfel, noi - care nu am muncit - suntem plătiți ca și cum am munci, și suntem invitați chiar să rămânem în vie.

Învățătura Reformei Luterane despre justificarea numai prin credință a scandalizat creștinismul exact așa cum învățătura Domnului Isus Cristos a scandalizat sistemul religios iudaic. Chiar și în acest moment există numeroși creștini care sunt scandalizați de învățătura conform căreia Împărăția lui Dumnezeu nu este câștigată de către aceia care se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu ci de către cei leneși, risipitori și păcătoși. Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos ne spune însă că intrarea în Împărăția lui Dumnezeu nu se face prin faptele noastre ci prin pocăință și smerenie. Acesta este credința adevărată. O trăire în pocăință și smerenie. Credința adevărată înseamnă să te încrezi pe deplin în cuvântul stăpânului viei care le spune celor invitați să vină în vie în ceasul cel din urmă, un cuvânt care spune astfel: ”Mergeţi şi voi în vie” (Mt.20,7). Oamenii acești știau foarte bine că nu mai există timp în care ei să facă treabă în vie. Pur și simplu au fost trimiși acolo, în vie, degeaba. Dar ei s-au dus acolo pentru că au avut încredere în stăpânul viei și credeau cu tărie că vor primi plata chiar dacă ar fi o plată gratuită, adică una nemeritată.

Dragii mei, învățătura Reformei Lutherane cu privire la justificarea numai prin credință este o învățătură greu de digerat de către omul care se fundamentează pe propria rațiune și emoție. Această învățătură scandalizează deoarece ea nu vorbește despre dreptate așa cum mintea umană o înțelege și o exprimă. Rațiunea și emoțiile umane nu pot tolera nedreptatea și nici nu pot tolera egalitatea. Lucrul acesta se poate vedea în jurul nostru cu ușurință. Milioane de creștini sunt pe deplin de acord cu ideea că cel care greșește trebuie pedepsit iar cel care trebuie iubit este doar acela care face lucruri bune. Dar, faptul că milioane de creștini - printre care și foarte mulți care afirmă că sunt continuatorii Reformei din Secolul al XVI-lea - resping această învățătură a justificării numai prin credință, nu înseamnă faptul că ea nu este învățătura corectă, o învățătură revelată de către Cuvântul lui Dumnezeu. Învățătura despre justificarea prin credință este o învățătură divină și este o învățătură corectă tocmai pentru că o învață Cuvântul lui Dumnezeu iar Dumnezeu se revelează pe sine omului numai și numai prin Cuvânt. Dumnezeu vrea ca omul să își pună toată încrederea în revelația pe care el ne-o dă în Cuvântul său. Vă aduceți aminte de ispita cu care Satana i-a atras în păcat pe protopărinții nostri? Glasul diavolului a rostit astfel: ”în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5). În prezent, milioane și milioane de creștini continuă să asculte acest glas diabolic și trăiesc înrobiți propriilor păreri cu privire la ceea ce este bine sau nu și astfel - pentru că doctrina justificării așa cum ea este predată de către Cuvântul lui Dumnezeu li se pare scandaloasă – ei dau curs propriilor păreri cu privire la cum mântuiește Dumnezeu pe omul păcătos. Dar Domnul Isus Cristos ne spune astfel: ”veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In.8,32) iar cu privire la cunoașterea adevărului ne spune astfel: ”dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul” (In.8,31-32). Nu putem cunoaște învățătura despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu decât ancorați în Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă căile lui Dumnezeu despre care știm că nu sunt asemenea căilor noastre. De aceea, creștinul trebuie să urmeze mereu căile lui Dumnezeu și să abandoneze căile proprii după cum Cristos spune: ”Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Mt.16,24). Omul trebuie să renunțe la căile lui și să urmeze căile lui Dumnezeu așa cum acestea sunt revelate în Scriptură. Oricât de ilogică, nedreaptă și scandaloasă ar putea părea la prima vedere, doctrina justificării numai prin credință este cale prin care Dumnezeu îl mântuiește pe omul păcătos. Dumnezeu este Dumnezeu iar în pericopa noastră el spune astfel: ”Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?” (Mt.20,14-15). Iar Evanghelia lui Cristos ne spune astfel: ”Acum însă, dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii, fiind mărturisită de Lege şi de Profeţi, acea dreptate a lui Dumnezeu care [vine] prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred, căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit prin harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut în timpul îngăduinţei lui Dumnezeu, ca să arate dreptatea lui în timpul de acum, aşa încât să fie drept şi să-l justifice pe cel care crede în Isus” (Rom.3,21-26).

Amin!