PREDICA PENTRU DUMINICA Invocabit, PRIMA DUMINICĂ DIN POSTUL MARE, 06 03 2022

Har și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu am ajuns astăzi în prima Duminică a unui nou sezon al calendarului Bisericesc, sezonul Postului Mare. Acest sezon a început cu Miercurea Cenușii și se va întinde până la Sărbătoarea Învierii Domnului Isus Cristos. Sezonul Postului Mare este un sezon de contemplare interioară și de pocăință, de aceea, culoarea acestui sezon este, după cum vedeți, culoarea violet. Sezonul Postului Mare pentru Biserica noastră ține patruzeci și șase de zile. Diferența dintre durata acestui sezon și timpul de post cunoscut de patruzeci de zile este dată de prezenta a șase Duminici, zile despre care Biserica noastră învață că sunt zile de bucurie ci nu zile de post. Pentru Biserica noastră, postul nu înseamnă în mod necesar abținerea de la anumite tipuri de mâncare, ci, așa cum am mai spus, accentul este pus în mod special pe o analiză personală profundă, o regretare a păcatului și o pocăință autentică prin credință. Prima Duminică din Postul Mare poarte denumirea de Duminica Invocabit, expresie care este regăsită în versetul 15 al Psalmului 91 acolo unde citim astfel: ”când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi”. Textul pentru această predică se fundamentează este din Evanghelia Sfântului Apostol Matei 4:1-11

” Atunci, Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!”. Dar el, răspunzând, i-a zis: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»”. Atunci diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră»!”. Isus i-a zis: „Din nou este scris: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»”. Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea [înaintea mea] şi mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult»”. Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată că se apropiau îngeri şi îi slujeau!”

Parcurgând pericopa din această primă Duminică din Postul Mare, descoperim cuvântul grecesc: ”πειρασθῆναι”. În limba română această expresie este tradusă prin: ”să fie ispitit” (Mt.4,1). Verbul ”πειράζω”, ”a ispiti” este înțeles de cele mai multe ori în sensul de: ”a seduce spre rău”. Însă acesta nu este unicul sens în care poate fi înțeles acest verb. Verbul ”πειράζω”, ”a ispiti” poate să fie înțeles și cu sensul ”a testa”. Știm foarte bine faptul că dumnezeu nu seduce și nici nu îi păcălește pe oameni pentru a comite păcat după cum ne spune Sfântul Apostol Iacov: ”Dumnezeu nu poate fi ispitit la rău şi nici nu ispiteşte pe nimeni” (Ic.1,13). În consecință, ar fi o mare greșeală de interpretare dacă am afirma faptul că Dumnezeu l-a condus pe Fiul său în deșert pentru ca, folosindu-se de diavol, să îl seducă în a comite păcat. Dar putem spune faptul că Dumnezeu l-a condus pe Fiul său în pustiu pentru ca, folosindu-se de diavol, să îl testeze. În pericopa din această primă Duminică din Postul Mare îl vedem pe Dumnezeu testându-l pe Fiul său. Însă chiar și această afirmație este una mult mai subtilă decât noi putem să înțelegem prin rațiunea noastră. De aceea este nevoie să ne apropiem de această pericopă prin credință. Dacă vom merge pe mâna rațiunii vom ajunge să speculăm o multitudine de erori pe care, din păcate, le auzim deseori predicate atunci când este analizată această pericopă.

Dragii mei, evenimentul acesta al ispitirii Domnului Isus Cristos nu a fost unul spontan. Ispitirea Domnului nostru Isus Cristos nu a fost pusă la cale de către Satan. Evanghelia ne spune foarte clar faptul că: ”Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol” (Mt.4,1). Pentru că inițiativa a fost cea a lui Dumnezeu, rezultatul acestei bătălii din deșert a fost unul premeditat. Față în față cu diavolul s-a aflat Fiul lui Dumnezeu întrupat. Diavolul nu avea cum să câștige această bătălie. Nimeni nu îl poate învinge pe Dumnezeu. Nimeni nu îl poate schimba pe Dumnezeu și să îl facă să păcătuiască. Înaintea diavolului, Isus Cristos stă ca al doilea Adam. Primul Adam a păcătuit pentru că putea să păcătuiască. Domnul Isus Cristos este al doilea Adam care nu poate să păcătuiască. Domnul Isus Cristos nu poate să păcătuiască deoarece umanitatea sa a fost și este unită pentru eternitate cu divinitatea sa. Natura divină a Fiului lui Dumnezeu pătrunde și penetrează întreaga ființă a Domnului nostru Isus Cristos. Isus din Nazaret este mult mai mult decât un om. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat în fiecare moment al existenței sale.

Așa că, dragii mei, în ciuda multor lucruri care se predica din această pericopă, lupta aceasta din pustiu nu a fost nicidecum una strânsă sau ”pe muchie de cuțit” așa cum spunem noi. Isus din Nazaret a fost mereu în poziția dominantă. În acest război dintre Dumnezeu și diavol, dragii mei, diavolul nu are nici un fel de șansă. După ce a declanșat războiul în cer, atrăgând de partea rebeliunii lui o parte dintre îngeri, diavolul a mutat războiul pe pământ atrăgând de partea rebeliunii lui chiar pe oameni. Dar nici în cer și nici pe pământ, diavolul nu a avut nici o șansă. Doar niște mici victorii aparente însă nicidecum un succes. În lupta cu Dumnezeu, diavolul nu are nici o șansă de câștig!

Bătălia acesta din deșertul Palestine nu este alt ceva decât o reactualizare a unei alte bătălii, o bătălie care a avut loc cu mult timp în urmă, chiar în zorii creației acestei lumi. Bătălia acesta primordială a avut loc nu în pustiu ci în minunatul Eden, locul unde Dumnezeu i-a așezat pe Adam și Eva. Grădina Edenului nu a fost un spațiu al dezolării așa cum este deșertul ci a fost un spațiu al belșugului opulent. Protopărinții noștri avea acolo tot ceea ce era necesar pentru a rezista ispitelor diavolului. Ei nu erau deloc flămânzi căci Edenul era un belșug de hrană după cum citim: ”Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Éden, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care îl plăsmuise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” (Gen.2,8-9). Adam nu era obosit în Grădina Edenului, nu îl ardea Soarele și nu îl bătea vântul deșertului. Dar, mai mult decât orice, Adam și Eva aveau comuniunea directă cu Sfânta Treime. Adam și Eva erau în permanentă comuniune cu ”ὁ Λόγος” (HO LOGOS) sau cu ”logosul”, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu care a coborât în lumea noastră, a luat chip de om și a fost ispitit de diavol în deșert.

Din păcate Adam nu a reușit să împlinească nici una dintre poruncile lui Dumnezeu. El nu a reușit să își iubească aproapele. Adam nu a reușit să își protejeze și să se îngrijească de soție sa despre care chiar el spunea: ”Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen.2,23). De asemenea, Adam nu a fost în stare să îl iubească pe Dumnezeu și nu a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Adam a căzut în amăgirea diavolului deoarece a dorit să experimenteze ceea ce diavolul i-a spus, după cum citim: ”Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5). Aliindu-se cu diavolul în rebeliunea lui, Adam a crezut că va fi ca Dumnezeu și că va fi stăpân peste sine. Doar că nu a fost absolut deloc așa! Prin păcat, în loc să devină ca Dumnezeu, Adam a devenit ca diavolul. Îmi place foarte, foarte mult cum abordează profesorul Lucian Blaga această idee. El spune faptul că Adam și-a dorit să dobândească o cunoaștere divină a lumii însă diavolul l-a înșelat oferindu-i o cunoaștere luciferică, adică o cunoaștere prin prisma păcatului. Astfel, omul a ajuns să cunoască slăbiciunea, suferința, durerea și moartea. Adam nici măcar nu s-a mai putut bucura de ceea ce Dumnezeu îi oferise cu atât mai puțin să primească mai mult. Adam fost alungat din Eden și nu s-a mai putut bucura nici măcar de relația cu soția sa. Păcatul l-a pus în dușmănie cu Dumnezeu, cu aproapele său dar și cu sine. Acesta pentru că a fi în dușmănie cu Dumnezeu înseamnă a fi în dușmănie cu întreaga creație. Mai mult, paradoxal, aliindu-se cu diavolul, Adam a intrat în dușmănie inclusiv cu diavolul. Diavolul nu are aliați! Omul nu a fost primit de diavol ca un aliat al său. Omul a ajuns în robia diavolului ci nu în parteneriat cu diavolul. Omul a ajuns să fie absolut singur!

Ispitirea Domnului Isus Cristos de către diavol a fost o parte semnificativă a lucrării de ispășire pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. În Fiul său, Dumnezeu a coborât în mijlocul oamenilor păcătoși, în acest deșert dezolant al lumii decăzute, nu pentru al distruge pe om ci tocmai ca să îl elibereze pe om din robia diavolului. Acesta este un mister foarte dificil de pătruns prin rațiune și este necesar să îl abordăm prin credință. Dumnezeu, deși a blestemat omul și creația datorită păcatului, încă îl iubește pe om. În Cristos, Dumnezeu vine să îl înfrunte pe diavol și să ia din mâna acestuia ceea ce este de drept a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu coboară în lumea noastră pentru a face război cu omul ci tocmai, pentru a se împăca cu omul prin Fiul său. Dumnezeu a venit în lumea noastră nu să se războiască cu omul – deși omul se războiește cu Dumnezeu – ci pentru al învinge pe diavol.

Un mare mister însă învăluie această lucrare de ispășire a Domnului Isus Cristos. În Cristos, Dumnezeu vine să îl înfrunte pe diavol ca noul Adam. Nu vine ca un mare erou ci ca un om umil care suportă întreaga rușine a păcatului. Dumnezeu vine ca noul Adam ca să moară de moartea primului Adam datorită păcatului. În felul acesta Dumnezeu ne-a smuls din mâna diavolului și ne-a făcut să fim ai săi. Prin zdrobirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, Dumnezeu l-a răscumpărat și l-a regenerat pe omul păcătos. În Cristos, Dumnezeu s-a pus între om și păcat, între om și moarte, între om și diavol, murind cu propria sa moarte pentru a ne elibera din robia păcatului, a morții și a diavolului.

De aceea, dragii mei, în pericopa din această Duminică îl găsim pe Domnul Isus Cristos în deșert. Acest eveniment al ispitirii este o parte din lupta în care Dumnezeu, în Fiul său întrupat, îi zdrobește capul diavolului. Domnul Isus Cristos îl învinge pe diavol în pustiu pentru că el este cu totul diferit față de Adam. Domnul Isus Cristos este curat așa cum Dumnezeu Tatăl este curat. Domnul Isus Cristos nu este preocupat de sine. El nu este încercat de nici un fel de ambiții personale. El nu caută să facă o afacere bună, nu caută să obțină o poziție mai bună, nu caută să obțină o plăcere pentru sine. De aceea nu poate să fie sub nici o formă înșelat de diavol. Din contră, dragii mei, Domnul Isus Cristos este în pustiu pentru a zdrobi capul diavolului. El nu este acolo ca să negocieze cu diavolul ci să îl zdrobească pe diavol. Să îi arate diavolului că a sosit momentul în care se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o proto-părinților noștri, după cum citim: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15).

Pericopa acesta vine să ne întărească credința în promisiunile Evangheliei lui Cristos. Domnul Isus Cristos nu stă înaintea diavolului ca o victimă a acestuia, așa cum a stat Adam. Testul acesta la care Domnul Isus Cristos a fost supus nu a fost pentru ca Dumnezeu să vadă dacă Fiul său este capabil să îndeplinească misiunea la care Tatăl la Trimis. Este un test la care diavolul este martor. Este un mesaj al lui Dumnezeu pentru diavol. Domnul Isus Cristos stă înaintea diavolului ca biruitor. Ca eliberator al omului din păcat, din moarte și din robia diavolului. Pericopa din această Duminică ne vorbește despre Dumnezeul nostru care: ”atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,16-17)

Amin!