PREDICA PENTRU DUMINICA JUDICA, A CINCEA DUMINICĂ DIN POSTUL MARE, 21 02 2021

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Iubiți credincioși, în mila lui Dumnezeu, astăzi suntem în cea de-a cincea Duminică din cele șase pe care sezonul Postului le are. În calendarul Bisericii noastre, această zi poartă numele de Duminica Judica, nume care provine de la expresia în limba latină: ”judeca me, Deus” așa cum o regăsim în Psalmul 43:1 unde citim, în limba română citim: ”Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza”. Textul pentru predica acestei Duminicii este din Ioan 8:46-59.

” ⁴⁶Cine dintre voi mă poate acuza de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu mă credeţi? ⁴⁷Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; pentru aceasta voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu”.⁴⁸Iudeii au răspuns şi i-au zis: „Nu spunem noi bine că eşti samaritean şi că ai diavol?”. ⁴⁹Isus a răspuns: „Eu nu am diavol, dar îl cinstesc pe Tatăl meu, iar voi nu mă cinstiţi pe mine. ⁵⁰Totuşi, eu nu caut gloria mea; este cineva care o caută şi care judecă. ⁵¹Adevăr, adevăr vă spun: dacă cineva va păzi cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci”. ⁵²Iudeii i-au spus: „Acum ştim că ai diavol! Abrahám a murit; profeţii de asemenea, iar tu spui: «Dacă cineva va păzi cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci». ⁵³Oare eşti tu mai mare decât părintele nostru Abrahám, care a murit? Şi profeţii au murit. Cine te crezi?”. ⁵⁴Isus a răspuns: „Dacă eu mă glorific pe mine, gloria mea nu este nimic. Tatăl meu este cel care mă glorifică, el, despre care voi spuneţi: «Este Dumnezeul nostru». ⁵⁵Dar voi nu l-aţi cunoscut; însă eu îl cunosc şi, dacă aş spune că nu-l cunosc, aş fi asemenea vouă, un mincinos. Însă îl cunosc şi păstrez cuvântul lui. ⁵⁶Abrahám, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat”. ⁵⁷Atunci iudeii i-au spus: „Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Abrahám?”. ⁵⁸Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt”.⁵⁹Atunci ei au luat pietre ca să arunce în el. Dar el s-a ascuns şi a plecat din templu.”

Dragii mei, Evanghelia din această Duminică este una foarte specială deoarece ne relatează un moment tensionat din cadrul controverselor dintre Domnul Isus Cristos și farisei care a avut loc chiar în Templul din Ierusalim. Cu această ocazie, tensiunea atinge cote maxime astfel încât Sfântul Apostol Ioan ne spune: ”ei au luat pietre ca să arunce în el” (In.8,59). Această ieșire violentă din partea fariseilor a fost generată de cuvintele Domnului Isus Cristos care spun astfel: ”Abrahám, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat” (In.8,56) iar mai apoi, la replica primită de la farisei, Domnul Isus Cristos spune: ”Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt” (In.8,58).

Dragii mei, ce anume trebuie să îi fi supărat atât de mult pe evrei încât să treacă la acțiune și să îl ucidă cu pietre pe Domnului Isus Cristos? În Vechiul Testament, uciderea cu pietre era o pedeapsă care se aplica în câteva situații cu totul speciale precum: încălcarea poruncilor privitoare la Sabat (Num.15), practicarea necromanție și a vrăjitorie (Lev.20), închinarea la idoli (Deut.17), adulterul (Deut.22), neascultarea de părinți (Deut.21) și hulirea numelui lui Dumnezeu (Lev.24).

Un profet ar fi putut să afirme foarte multe lucruri. De altfel, cele mai multe dintre profețiile Vechiului Testament au fost promisiuni mesianice, nădejdea profeților fiind fundamentată pe venirea lui Mesia, cel promis de către Dumnezeu. Ceea ce un profet nu ar fi putut însă niciodată să spună sunt cuvintele: ”πρὶν Ἀβραὰμ γενέσθαι ἐγὼ εἰμί”. Nici un profet nu ar fi putut niciodată să spună ”înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt” (In.8,58) pentru că astfel de cuvinte nu ar putea să fie spuse decât de către atotputernicul și veșnicul Dumnezeu. De aceea, cuvintele acestui Isus din Nazaret sunt văzute de către fariseii necredincioși dret o hulă extrem de îndrăzneață, deoarece, în opinia lor, Mântuitorul preia Numele Sfânt al lui Dumnezeu din rugul arzător de pe Multele Horeb și și-l atribuie lui înșiși. Prin aceste cuvinte, Isus din Nazaret spune la modul cel mai direct: ”Eu sunt Dumnezeul care i-a vorbit lui Moise din rugul de foc” și care i-a spus după cum citim: ”Aşa să le spui fiilor lui Israél: «Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abrahám, Dumnezeul lui Isáac şi Dumnezeul lui Iacób, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie, aceasta este amintirea mea din generaţie în generaţie” (Ex.3,15). Evreii au înțeles mai mult decât clar ceea ce Domnul Isus Cristos a vrut să transmită și de aceea a considerat că acesta se face vinovat de hulirea numelui lui Dumnezeu. O reacție similară ne este relatată atunci când Isus le spune fariseilor: ”ἐγὼ καὶ ὁ Πατὴρ ἕν ἐσμεν” sau ”Eu şi Tatăl una suntem” (In.10,30). Cu acestă ocazie, evreii îi adresează Domnului Isus Cristos următoarele cuvinte: ”Nu pentru vreo faptă bună aruncăm cu pietre în tine, ci pentru blasfemie şi pentru că tu, om fiind, te faci Dumnezeu” (In.10,33).

Sfântul Apostol Ioan ne mai relatează un moment cu totul special. De data acesta suntem în noaptea în care Domnul Isus Cristos a fost aresta în grădina Getsemani. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?”. I-au răspuns: „Pe Isus Nazarinéanul”. El le-a zis: „Eu sunt” [...] Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ” (Ιn.18,4-7). Aici avem de-a face cu aceleași cuvinte: ”ἐγὼ εἰμί” dar cu reacția pe care aceste cuvinte o au asupra soldaților veniți să îl aresteze pe Domnul Isus Cristos. Dragii mei, soldații aceștia nu au fost culcați la pământ de trei ori de o blasfemie ci, mai degrabă, puterea și slava Numelui lui Dumnezeu au fost cauza acestui fapt.

Un alt episod de care doresc să vă aduc aminte se petrece în timpul judecății Domnului Isus Cristos în Sinedriu, autoritatea religioasă supremă a Israelului. În timpul procesului, Marele Preot Caiafa îi pune Domnului Isus Cristos următoarea cerere: ”Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mt.26,63). Sfântul Evanghelist Luca ne face cunoscut răspunsul Domnului Isus Cristos, care spune: ”Ὑμεῖς λέγετε ὅτι ἐγώ εἰμι” adică ”Voi spuneţi că eu sunt!” (Lc.22,70). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune faptul că la auzul acestor cuvinte, Marele Preot Caiafa și-a sfâșiat hainele deoarece cuvintele Domnului Isus Cristos au fost văzute ca o veritabilă blasfemie în baza căreia Mântuitorul trebuia negreșit condamnat la moarte. Totuși Scriptura ne spune faptul că liderii poporului evreu nu dădeau doi bani pe Legea lui Dumnezeu. Pentru ei, puterea era mult mai importantă decât Legea. De aceea, liderii evrei nu îl ucid pe Isus cu pietre – așa cum Legea cerea să se pedepsească blasfemia – ci îl manipulează pe Ponțiu Pilat să îl condamne pe Domnul Isus Cristos la moarte pentru o presupusă rebeliune împotriva Cezarului.

Am văzut cum au interacționat fariseii cu cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, dar cum interacționam noi cu ele? Ce înțelegem noi din aceste cuvinte speciale? Dragii mei, cuvintele acestea - deși foarte concentrate – sunt o mărturisire foarte clară, venită de la Domnul însuși, cu privire la cine este El și pentru ce a venit în această lume a păcatului. Prin cuvintele lui, Domnul Isus Cristos spune faptul că el însuși este împlinirea tuturor promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut Sfântului Patriarh Avraam și Sfântului Profet Moise. El este Mesia, cel prin care Dumnezeu a promis să aducă mântuirea acestei lumi din robia păcatului, a morții și a diavolului.

Când Domnul i-a vorbit Sfântului Profet Moise din tufișul aflat în flăcări, i-a anunțat acestuia eliberarea poporului din robia Egiptului după cum citim: ”Vă voi scoate din asuprirea Egiptului şi vă voi duce [...] într-o ţară în care curge lapte şi miere” (Εx.3,17). Eliberarea aceasta avea să fie una supranaturală, o eliberare care nu va fi lucrarea omului ci lucrarea lui Dumnezeu însuși, creatorul cerului și al pământului. În această eliberare supranaturală, Dumnezeu avea să își împlinească promisiunea făcută Sfântului Patriarh Avram căruia i-a spus: ”Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău” (Gen.12,2). Mântuitorul acestei lumi avea să se nască din sămânța Sfântului Patriarh Avraam. Fiecare evreu cunoștea foarte bine acest lucru și știau foarte bine faptul că prin cuvintele: ”Abrahám, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat” (In.8,56) se referă la faptul că promisiunea salvării lumii acestea prin sămânța lui Avraam s-a împlinit în Isus din Nazaret, cel care este cu adevărat Mesia, Mântuitorul lumii.

Isus din Nazaret nu este doar un V.I.P. al momentului respectiv, un făcător de minuni și un orator minunat. El este soluția pe care Dumnezeu a găsit-o pentru eliberarea noastră din adevărata sclavie în care se află omenirea în urma păcatului, o sclavie a morții în care diavolul îi ține pe toți oamenii. Această veste ar fi trebuit să provoace o bucurie fără margini întregului popor evreu și întregii lumii. Însă evreii, în loc să experimenteze bucuria împlinii promisiunilor lui Dumnezeu, ei au izbucnit în furie și au dorit să îl ucidă pe cel care este Domnul vieții, pentru că pur și simplu nu erau capabili să creadă Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece vechiul Adam ne ține mereu legați în robia păcatului, refuzând să permită Evangheliei să nască în noi credință și să ne elibereze din robia păcatului, a morții și a diavolului. Vechiul Adam, care încă trăiește în fiecare dintre noi, refuză să creadă Evanghelia iar mândria îl face să refuze să se smerească și să primească promisiunile lui Dumnezeu.

Dar, dragii mei, deși vechiul Adam ne ține în permanență sub blestemul Legii după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar [puterea] de a împlini binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” (Rom.7,18-19), Evanghelia lui Cristos ne spune faptul că prin Botezul nostru: ”omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună [cu el], pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului, fiindcă cel care a murit a fost eliberat de păcat” (Rom.6,6). Noi știm că în Cristos noi suntem poporul lui Dumnezeu care primim iertarea păcatelor noastre în cuvintele Sfintei Absoluțiuni și prin participarea la Sacramentul Euharistiei după cum ne spune ”toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus” (Gal.3,26). Cel care spune despre sine însuși: ”ἐγὼ εἰμί” sau ”eu sunt” (In.8,58) este Domnul nostru care nu ne va abandona în sclavia păcatului pentru că ”este” pentru a ne salva din păcat și din moarte. Pentru acesta, Domnul ne vorbește din cuvintele neschimbătoare ale Evangheliei sale. Dar vechiul Adam nu poate să fie convertit, e trebuie să fie răstignit și îngropat. Sfântul Apostol Paul ne spune: ”am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,4). Cristos l-a răstignit în sine însuși pe vechiul Adam cel păcătos din fiecare dintre noi, luând asupra lui toate roadele păcătoase și eșecurile noastre cu privire la Lege. Această afirmație este centrul credinței noastre căci ea ne vorbește despre mântuirea noastră din păcate prin jertfa substitutivă a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, dragii mei, o tradiție a Bisericii Luterane istorice este acea de a acoperi crucifixul. Acest ritual nu vine ca să arate faptul că ne rușinăm de crucifix sau că îl dovedim ca fiind un idol, ci pentru că prin acest gest mărturisim faptul că noi nu suntem demni absolut de loc de ceea ce Cristos a făcut acolo la cruce pentru noi. Aceasta este, de asemenea, o mărturisire a faptului că ceea ce vedem acum slab prin puțina credință pe ca o avem, ne va fi revelat în întregime atunci când Domnul nostru Isus Cristos se va întoarce pentru a ne lua cu el pentru veșnicie în Țara Făgăduinței, așa cum le-a promis lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeul vieții s-a supus pe sine morții pentru ca noi să fim eliberați de moarte și, prin moartea sa să avem viața.

Domnul nostru Isus Cristos, cel care este ”ἐγὼ εἰμί” sau ”eu sunt” (In.8,58) vine la noi să ne aducă bucurie într-o lume tristeții și a morții. El a ascultat de Tatăl în mod voluntar după cum citim: ”Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In.10,18). Domnul nostru Isus Cristos a renunțat la sine atunci când timpul stabilit încă din veșnicii a sosit.

Dragii mei, Postul Mare nu este un sezon etern ci el face loc Sărbătorii Învierii Domnului Isus Cristos. Întristare pentru păcat pe care Legea o lucrează în noi este transformată de către Evanghelia lui Cristos în bucuria mântuirii, pentru că, spune Sfântul Profet Isaia: ”el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi” (Is.53,5)

Amin!