PREDICA PENTRU DUMINICA Reminiscere, A DOUA DUMINICĂ DIN POSTUL MARE, 28 02 2021

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, suntem astăzi în cea de-a doua Duminică din Postul Mare, aflându-ne la doar cinci Duminici distanță de sărbătoarea Învierii Domnului Isus Cristos. Această Duminică poartă numele de ”Duminica Reminiscere”. Termenul acesta se traduce în limba română prin expresia ”adu-ți aminte” așa cum găsim, de exemplu, în Psalmul 25 acolo unde citim astfel: ”adu-ți aminte, Doamne, de îndurarea şi bunătatea Ta; căci sunt veşnice!” Predica pentru această a doua Duminică din Postul Mare este fundamentat pe Matei 15, 21-28

”²¹ Ieşind de acolo, Isus s-a retras în părţile Tírului şi Sidónului ²² şi, iată, o femeie canaaneană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui Davíd! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!”. ²³ Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!”. ²⁴ El, răspunzând, a zis: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israél”. ²⁵ Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!”. ²⁶ El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. ²⁷ Dar ea i-a spus: „[Da], Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!”. ²⁸ Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată”

Dragii mei, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune faptul că Dumnezeu este stăpân peste întreaga lume și tot el este activ în întreaga lume, controlând tot ceea ce este vizibil și invizibil. În mod paradoxal însă, tot Scriptura ne învață faptul că omenirea este complet înrobită de către Satana, prin intermediul păcatului, după ne spune Sfântul Apostol Ioan: ”Ştim […] că lumea întreagă zace sub [puterea] Celui Rău” (1In.5,19). Mai mult decât atât, Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că toți oamenii sunt prinși în această robie față de diavol prin păcat, după cum citim: ”după cum am arătat mai înainte, şi iudeii, şi grecii sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este drept nici măcar unul. Nu este nimeni înţelept, nu este nimeni care să-l caute pe Dumnezeu. Toţi au rătăcit, împreună s-au pervertit. Nu este nimeni care să facă binele, nu este nici măcar unul” (Rom.3,9-12). Astfel, în această lume plină de zgomotele produse de către păcat, este foarte dificil pentru oricine, prin sine însuși, să poată să distingă vocea lui Dumnezeu de cea a diavolului.

Ne aducem aminte, la acest punct, de Sfântul Patriarh Avraam. Conform Scripturii, acesta a auzit un glas zicându-i: ”Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Gen.22,2). Pentru fiecare dintre noi astăzi, răsare întrebarea: ”cine i-a spus aceste cuvinte Sfântului Patriarh Avraam?”. De unde a știut Sfântul Patriarh Avraam că cel care îi vorbește este Dumnezeu ci nu este diavolul deoarece, privind la cuvintele care i-au fost adresate, ar fi imposibil pentru rațiunea umană să accepte faptul că Dumnezeu ar putea porunci unui om să ia viața altuia, mai ales când avem porunca lui Dumnezeu care ne spune foarte clar: ”Să nu ucizi” (Ex.20,13) și mai ales după ce însuși Dumnezeu îi promisese Sfântului Patriarh Avraam după cum citim: ”soţia ta, îţi va naşte un fiu şi tu îi vei da numele de Isáac. Eu voi încheia alianţa mea cu el, o alianţă veşnică pentru descendența sa după el” (Gen.17,19). Ținând cont de toate aceste explicații, ce anume trebuie să însemne cuvintele auzite de către Avraam. Ce fel de joc trebuie să fie acesta și cine este cel căruia acest joc al suferinței trebuie să îi fi produs vreo plăcere?

Vă mai invit să privim la un personaj al Sfintelor Scripturi. Este vorba despre Sfântului Patriarh Iov. Este Dumnezeu sau diavolul cel care i-a distrus viața acestui om credincios lui Dumnezeu? Ce fel de joc crud trebuie să fie acela în care diavolul vine să îi ceară lui Dumnezeu permisiunea de al chinui pe un om într-un mod atât de brutal cum citim că a fost cazul Sfântului Patriarh Iov? Mai mult, cum se face că Dumnezeu însuși răspunde permisiv unei cereri venite din partea Satane? Simțurile noastre ne spun faptul că toate răspunsurile la toate aceste întrebări nu pot fi deloc sigure pentru că totul pare, în aparență, diferit de modul în care noi percepem această lume.

Pericopa din această Duminică este exact despre acest lucru. Despre cum răspundem la întrebările cu care această viață ne confruntă pe fiecare dintre noi. De fapt este vorba despre modul în care reușim să distingem și să înțelegem cu exactitate a cui este vocea care ne vorbește.

Duminica acesta, în calendarul Bisericii noastre poartă denumirea de Duminica Invocabit. Termenul acesta se traduce în limba română prin expresia: ”adu-ți aminte” așa cum găsim, de exemplu, în Psalmul 25 acolo unde citim astfel: ”adu-ți aminte, Doamne, de îndurarea şi bunătatea Ta; căci sunt veşnice!” (Ps.25,6). Este vorba, așa dar, despre o Duminică a ”amitirii” care ne poartă în urmă cu multe secole la momentul potopului relatat de către cartea Genezei, unde citim astfel: ”eu îmi voi aduce aminte de legământul dintre mine şi voi şi orice suflet viu şi toată făptura” (Gen.9,15). Dumnezeu vorbește aici despre ”legământul” său iar acest lucru ne duce cu gândul la o promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o proto-părinților noștri, Adam și Eva, imediat după căderea lor în păcat, promisiune care spune astfel: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15). Aceste cuvinte promit faptul că Dumnezeu va oferi omenirii un Mântuitor care ne va elibera din robia păcatului, a morții și a diavolului, robie în care am intrat datorită neascultări noastre de Legea lui Dumnezeu. De aceea, Duminica Reminiscere este o Duminică a rugăciunii noastre către Dumnezeu ca el să își aducă aminte de ceea ce ne-a promis în ciuda unei vieți dezordonate pe care noi o trăim sub apăsarea păcatului nostru, dar și despre o agățare a noastă prin credință de aceste promisiuni pe care Dumnezeu ni le-a făcut.

Exact despre o astfel de credință este vorba în pericopa din această Duminică. Cuvântul Evangheliei ne vorbește despre o femeie păgână, despre care Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că: ”era păgână, de origine siro-feniciană” (Mc.7,26) și care vine înaintea Domnului Isus Cristos cu următoarea cerere disperată: ”Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui Davíd! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!” (Mt.15,22). Trebuie să vă spun faptul că până aici totul pare că se încadrează perfect în tabloul pe care Evanghelia îl descrie cu privire la misiunea Domnului nostru Isus Cristos. O mulțime de oameni suferinzi au apelat la mila Domnului nostru Isus Cristos și au primit vindecare din partea acestuia. Însă ceea ce se întâmplă în pericopa noastră pare foarte bizar. Domnul nostru Isus Cristos se poartă cu femeia acesta într-un mod atât de aspru încât, dacă noi am fi fost în locul acestei femei ne-am fi pus întrebarea dacă vocea care ni se adresează în acest fel este cu adevărat vocea lui Dumnezeu ci nu cumva este vocea Satanei.

Deși femeia acesta păgână se adresează mântuitorului cu o minunată mărturisire de credință, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că Domnul Isus Cristos a tratat-o – cel puțin la prima vedere – cu dispreț, după cum citim: ”el nu i-a răspuns niciun cuvânt” (Mc.15,23). Apoi, la insistențele acestei femei, Domnul îi răspunde insultând-o. În primul rând el spune ucenicilor că această femei păgână nu merită atenția sa, după cum citim: ”Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israél” (Mt.15,24) pentru ca mai apoi să se adreseze ei direct cu cuvintele: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Mt.15,26).

Cu toate că suntem ispitiți ca în această pericopă să privim la Domnul Isus Cristos și să analizăm îndelung atitudine sa, ceea ce trebuie să ne atragă atenția este modul în care această femei se raportează la toate aceste momente speciale. În ciuda ostilității aparente cu care este tratată, această femeie nu cedează absolut deloc în rugăciunea ei. Ea pur și simplu se agață de Domnul Isus Cristos și refuză să plece fără ca acesta să îi îndeplinească rugăciunea cu care a venit înaintea lui. Rugămințile ei sunt atât de insistente încât până și ucenicii sunt puși în încurcătură, ajungând la rându-l lor să mijlocească pentru această femeie după cum citim: ”discipolii lui îl rugau: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!” (Mt.15,23). În cele din urmă, Domnul Isus Cristos îi vindecă fiica și îi se adresează acestei femei cu cuvintele: ”O, femeie, mare este credinţa ta!” (Mt.15,28)

Despre ce fel de ”credință” vorbește Domnul Isus Cristos aici? Ce fel de credință au avut Sfinții Patriarhi Avraam și Iov și mulți alții care, deși au trăit în acest zgomot al păcatului, au distins vocea lui Dumnezeu și au urmat vocea lui Dumnezeu după cum spune Domnul Isus Cristos: ”oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară” (In.10,3). O astfel de credință este un eveniment supranatural pe care Duhul Sfânt îl lucrează în inima omului prin Evanghelia lui Cristos după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom.10,17). Femeia cananeană avea această credință specială născută de Cuvântul lui Dumnezeu auzit pentru că, asemenea orbului din Ierihon, cu siguranță ea auzise tot ceea ce făcea Cristos, anume: auzea despre Cristos, anume că: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!” (Mt.11,4-5). Toate acestea au născut în ea credința că Isus din Nazaret este Mesia cel promis de către Dumnezeu prin Profeții Vechiului Testament. Mai mult, pentru că această credință, asemenea credinței Sfinților Patriarhi Avraam și Iov, era fundamentată pe Cuvântul lui Dumnezeu, această femeie a înțeles distincția clară dintre Lege și Evanghelie. Ea știa că datorită păcatului, Legea ne-a mutat din statalul de ”copii” în cel de ”câini” și că datorită păcatului nostru noi nu merităm decât mânia și disprețul lui Dumnezeu. De aceea ea nu ripostează deloc la cuvintele tăioase cu care Domnul Isus Cristos o confruntă. Ea știe cuvântul Legii care spune: ”fărădelegile voastre au devenit despărţitură între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre au ascuns faţa lui de la voi, ca să nu asculte” (Is.59,2). Dar atunci când vine la Cristos, ochii ei nu sunt ațintiți nici la sine și nici la Lege. Ci sunt ațintiți la promisiunea de eliberare din robia păcatului, a morții și a diavolului pe care Evanghelia ne-o face. Femeia acesta crede că în Cristos această promisiune a fost împlinită de către Dumnezeu pentru că Evanghelia spune: ”Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,17). Ea a înțeles perfect, prin credință, ceea ce Evanghelia promite, anume că: ”Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc.19,10). Femeia acesta a acceptat faptul că este un ”câine”, pentru că Legea i-a descoperit acest lucru, dar în insistența ei care spun: ”Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor” (Mt.15,27) ea nu a făcut decât să îl roage pe Dumnezeu să își împlinească promisiunile făcute.

Dragii mei, știu că uneori este dificil să facem diferența dintre vocea lui Dumnezeu și cea a diavolului, mai ales atunci când ne aflăm într-o parte grea a vieții noastre, bombardat de ispite și suferind sub povara păcatelor. Dar Evanghelia ne spune faptul că Domnul nu renunță niciodată la noi. De aceea, el însuși ne amintește mereu legămintele sale pentru ca noi să ne întărim în credință. De aceea avem Cuvântul Evangheliei care ne spune: ”cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţa veşnică” (In.5,24) De asemenea avem Sfântul Botez în care Sfântul Apostol Paul spune: ”Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27) și avem Sacramentul Euharistiei despre care citim: ”Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In.6,56). Cristos ne promite să fie cu noi și să ne hrănească credința. Și acest lucru se întâmplă mereu și mereu, prin mijloacele harului, astfel încât noi să putem discerne vocea lui Dumnezeu de vocea diavolului în această lume care zace în robia păcatului, a morții și a diavolului.

Amin!