Simul IUSTUS ET PECCATOR - Partea 1

Poate una dintre cele mai cunoscute doctrine ale Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea este doctrina care afirmă faptul că omul este în același timp și justificat și păcătos. Afirmația acesta a Bisericii Luterane contribuie major la lipsa de consens dintre teologia luterană din Secolul al XVI-lea și teologia romano-catolică, chiar dacă părea teologilor luterani liberali moderni, așa cum este ea exprimată în documentul: Declarația Comună Privind Doctrina Justificării[i] este una diferită. Înțelegerea asupra justificării omului păcătos reprezintă unul dintre principalele motive care au dus la ruperea lui Martin Luther, și a acelora care i-au urmat reforma, de Biserica Romano-Catolică în prima parte a Secolului al XVI-lea.

Pe scurt, teologia Reformei Luterane afirmă faptul că omul este păcătos din punct de vedere uman și justificat din punct de vedere divin, adică omul este simul iustus et peccator. Această afirmație face trimitere la realitatea omului mântuit în această lume ci nu a omului pierdut, omul fără Dumnezeu. Este impetuos necesar să înțelegem faptul că în teologia luterană confesională, simul iustus et peccator este o învățătura care se referă exclusiv la omul mântuit de către Dumnezeu prin jertfa lui Isus Cristos.

În învățătura despre simul iustus et peccator teologia luterană confesională vorbește despre o realitate care implică pe de o parte trupului și pe de altă parte a sufletului omului. Conform teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, omul mântuit prin Cristos este întotdeauna o ființă născut de două ori. O primă naștere este una naturală, ca moștenitor al lui Adam. În calitate de moștenitor al lui Adam, omul moștenește natura coruptă de către păcat. Acest lucru face ca omul să nu poată să trăiască fără să păcătuiască[ii]. Starea acesta de peccator pe care omul o moștenește de la Adam are două mari caracteristici. În primul rând, omul este complet lipsit de neprihănirea pe care Adam a avut-o înainte de a încălca porunca lui Dumnezeu în grădina Edenului. Prin păcatul său, Adam - conform teologiei luterane din Secolul al XVI-lea - a pierdut imago Dei, sau imaginea lui Dumnezeu, cu care a fost înzestrat a creație. Una dintre caracteristicile imaginii lui Dumnezeu în om era starea de neprihănire de care beneficiau primii oameni. Cum teologia luterană confesională învață pierderea lui imago Dei în urma căderii în păcat a lui Adam, toți cei născuți în mod natural sunt lipsiți de neprihănirea care caracteriza imaginea lui Dumnezeu în om. Este interesant de remarcat faptul că teologia luterană din Secolul al XVI-lea nu lasă loc de neutralitate ci prin pierderea lui imago Dei, omul a trecut de sub autoritatea lui Dumnezeu la o supunere față de voia diavolului[iii]. Pornind de la această stare de fapt, teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, afirmă în Confesiunea Augustană faptul că în urma păcatului lui Adam în grădina Edenului, absolut toți oamenii se nasc în păcat și păcătoși[iv]. Conform Formulei Concordiei, păcatul a înlocuit imago Dei cu o corupere radicală a întregii naturi în toate puterile sufletului, rațiunii, minții, inimii și a voinței[v].

Ce-a de-a doua caracteristică importantă a stării de peccator este dorința omului de a comite păcat sau concupiscentia. Teologia luterană confesională definește concupiscenția în același mod în care aceasta a fost definită de către Sfântul Augustin, mai precis o continua stare de ascultare și de supunere față de păcat. În moștenitorii lui Adam avem de-a face cu niște ființe care nu se mai pot opune păcatului și care își găsesc bucuria în a comite păcat[vi]. Omul în starea de peccator, așa cum corect a observat Sfântul Augustin, nu devine păcătos pentru că păcătuiește ci omul păcătuiește datorită faptul că este un peccator[vii]. Formula Concordiei afirmă faptul că natura umană este atât de puternic afectată încât ea nu poate fi înțeleasă în mod corect și complet decât dacă apelăm la Cuvântul lui Dumnezeu care ne vorbește în această direcție[viii]. Cu toate acestea, teologia lutherană din Secolul al XVI-lea nu dorește să inducă o confuzie în această direcție și afirmă în mod deschis faptul că păcatul nu este ceva ce Dumnezeu a creat ci păcatul este un accident în creație. Păcatul nu este o nouă natură creată de diavol ci reprezintă o corupe a naturii create de către Dumnezeu în chip desăvârșit[ix].

În consecință, conform teologiei luterane, starea de peccator este o caracteristică a cărnii sau a trupului pe care omul în moștenește de la Adam. Păcatele comise de către om sunt rezultate ale păcatului originar pe care orice ființă umană născută pe cale naturală îl moștenește împreună cu trupul său. În acest fel, omul nu moștenește doar păcatul lui Adam ci el însuși, în starea de peccator, este un generator de păcat tocmai datorită opoziției sale față de Dumnezeu și a supunerii sale față de diavol, după cum afirmă Sfântul Augustin[x].

În trupul său de peccator omul este un om mort. Teologia luterană confesională explică faptul că omul nu este doar rănit sau slăbit de către păcat ci urmașii lui Adam se nasc moți în păcat. Conform acestei învățături, omul nu este doar în opoziție cu Legea lui Dumnezeu ci nici nu are puterea de a schimba această stare de fapt. Luteranismul confesional adoptă poziția Sfântului Augustin care spune despre om faptul că non potest non peccare, adică omu natural nu poate să nu păcătuiască[xi]. Formula Concordiei afirmă faptul că păcatul originar infectează natura umană exact precum o lepră[xii]. Prin această afirmație, teologia luterană din Secolul al XVI-lea se poziționează în opoziție cu învățăturile promovate de către teologia pelagiană[xiii], de către sinergism[xiv] și de către arminianism[xv]. Conform teologiei luterane confesionale, păcatul a corupt atât de mult natura umană încât omul nu mai poate și nici măcar nu mai este interesat să coopereze cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, orice urmași al lui Adam este o ființă complet moartă din punct de vedere spiritual. Teologia luterană din Secolul al XVI-lea respinge conceptul conform căruia păcatul este doar un obstacol pe care omul îl întâmpină în drumul său spre Dumnezeu cu atât mai mult este condamnată ideea că natura umană a rămas neafectată după păcatul lui Adam și că ea continuă să posede toate atributele lui imago Dei, exact așa cum aceasta arăta înainte de căderea în păcat[xvi].

Este important să nu depășim acest moment fără să menționăm faptul că teologia luterană din Secolul al XVI-lea afirmă, astfel, că absolut orice om este păcătos, chiar și dacă nu a comis nici un fel de păcat vizibil, cum este cazul pruncilor abia născuți[xvii]. Pentru ortodoxia luterană[xviii] păcatul originar afectează fiecare individ al rasei umane încă de la concepere[xix]. Din acest motiv, păcatul îi cuprinde inclusiv pe cei abia născuți cât, mai important, și pe cei nenăscuți încă[xx].

Starea de peccator a omului născut pe cale naturală din Adam este perfect pusă în evidență de către Legea lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu exprimă ceea ce Dumnezeu cere de la om indiferent de starea în care omul se regăsește[xxi]. Datorită concupiscentei, omul nu poate sub nici o formă să împlinească în totalitate și în mod corect ceea ce Legea lui Dumnezeu cere de la el. Legea nu conține doar reglementări cu privire la ceea ce omul trebuie să facă ci, mai mult decât atât, conține condamnarea tuturor acelora care nu reușesc să împlinească tot conținutul ei. Legea condamnă la moarte pe cei care nu o împlinesc în consecință[xxii]. Din acest motiv, Legea lui Dumnezeu devine blestem pentru om după cum ne învață Sfântul Apostol Paul în Epistola sa către Romani (Rom.7) dar și în Epistola către Galateni. Legea nu se dovedește capabilă să salveze pe om ci singurul lucru pe care îl face este să îl dovedească pe om ca fiind peccator și incapabil de a depăși prin sine însuși această stare disperată[xxiii]. Cu toate acestea, trebuie să spunem faptul că teologia luterană din Secolul al XVI-lea distinge între natura umană coruptă și păcatul originar, afirmând faptul că și după căderea în păcat, natura umană a rămas natura creată de către Dumnezeu dar coruptă de păcat. De aceea, explică Formula Concordiei, a fost posibil ca Domnul Isus Cristos să se întrupeze luând asupra sa o natură umană neafectată de păcat deoarece Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pe cale naturală ci pe cale supranaturală. În absența unei astfel de distincții, există riscul promovării unei erezi care să lase de înțeles fie că natura umană nu va putea ajunge în Împărăția lui Dumnezeu fie, în cazul în care acesta ajunge în ceruri atunci și păcatul va face același lucru, lucru care ar contrazice foarte grav învățătura Sfintei Scripturi[xxiv].

Doctrina despre simul iustus et peccator este strâns legată de nu doar de o înțelegere corectă a doctrinei despre păcat și a stării pe care omul o are în păcat ci și de o înțelegere corectă a distincției pe care teologia luterană confesională o face cu privire la Lege lui Dumnezeu și Evanghelia lui Cristos. Despre această distincție, marele teolog luteran confesional, C.F.W.Walther[xxv] spunea faptul că un om nu se poate numi creștin dacă nu face distincția clară între legea lui Dumnezeu și Evanghelia Domnului Isus Cristos[xxvi]. În aceeași ordine de idei, marele teolog al Bisericii Luterane Sinodul Missouri afirmă faptul că Biserica în afara căreia nu există mântuire este o Biserică în care distincția dintre Legea lui Dumnezeu și Evanghelia lui Isus Cristos este corect înțeleasă[xxvii].

Legea lui Dumnezeu ne spune ceea ce omul trebuie să facă pentru a ajunge în viața veșnică. Prescripțiile conținute de către Legea lui Dumnezeu nu sunt orientative și nici facultative pentru om. Ele sunt normă obligatorie pentru absolut orice ființă umană. Scoțând în evidență păcatul omului și punându-l față în față cu condamnarea lui Dumnezeu, Legea zdrobește orice formă de autojustificare și de mândrie spirituală a omului. Legea lui Dumnezeu îl face pe om să își înțeleagă realitate personală și să caute salvarea în afara lui. Atunci când își înțelege pe deplin starea sa de păcat și consecințele păcatului, Legea îl conduce pe păcătos la Evanghelia lui Cristos. Formula Concordiei ne spune faptul că Legea Lui Dumnezeu reprezintă acea parte din Sfintele Scripturi care ne dă instrucțiuni cu privire la ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu să facem și cu privire la consecințele pe care le va avea eșecul în a îndeplinii această dreptate[xxviii].

În Evanghelia lui Cristos omul descoperă ceea ce Dumnezeu a făcut pentru salvarea lui din starea de peccator. Prin Evanghelie, Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea au în vedere toate referirile pe care Sfânta Scriptură - atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament - le face cu privire la viața și activitatea Domnului Isus Cristos prin are loc proclamarea mesajului de iertare a păcatelor[xxix]. Evanghelia nu vorbește despre ceea ce omul trebuie să facă pentru a fi în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Evanghelia lui Cristos nu conține reglementări și nici porunci în această direcție. Evanghelia îi spune omului care este peccator faptul că încă din veșnicii Dumnezeu a hotărât să îl salveze prin Fiul său. Evanghelia este cea care ne spune faptul că Fiul lui Dumnezeu, din proprie inițiativă, s-a întrupat prin Duhul Sfânt și din Sfânta și Binecuvântata Fecioară Maria, devenind om. Isus Cristos a trăit împlinind absolut fiecare prescripție conținută în Legea lui Dumnezeu. Isus Cristos, fiind întrupat pe cale supranaturală, de la Duhul Sfânt, nu a moștenit păcatul lui Adam și, în consecință nu a fost părtași la concupiscentia. Conform acestor afirmații, susținută și predată de către Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, Domnul Isus Cristos nu a avut păcat, nici păcat moștenit și nici păcat personal. Evanghelia lui Cristos este mesajul de dragoste a lui Dumnezeu pentru omul păcătos. Mântuirea este pentru oricine crede că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Astfel, omul peccator este salvat din această stare salvat doar prin acțiunea lui Dumnezeu.

Conform Evangheliei, Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, s-a întrupat la Bethleem, conform profețiilor Sfintelor Scripturi, din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt (Luca 1). Confesiunea Augustană este în armonie cu ceea ce afirmă Crezul Apostolic și Crezul Niceo-Constantinopoletan, anume că Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa natura umană în pântecul Sfintei Fecioare Maria. În acest fel în Domnul Isus Cristos au existat două naturi, o natură umană și o natură divină, ambele inseparabil unite într-un Dumnezeu-om[xxx]. Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că pe cruce, Isus Cristos a plătit pentru păcatele tuturor oamenilor[xxxi]. Trăind o viață de perfectă ascultare, Domnul Isus Cristos a împlinit în mod perfect Legea lui Dumnezeu. Pe această cale, Fiul lui Dumnezeu întrupat a obținut mântuirea omului păcătos și l-a justificat înaintea lui Dumnezeu. Teologia luterană confesională ne învață faptul că Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, este cel care a salvat omul performând în toate aspectele în care omul a eșuat[xxxii].

Parcurgând cu credință mesajul Evangheliei, omul peccator înțelege că Dumnezeu însuși a primit pedeapsa pentru păcatul său în Fiul Său întrupat. Teologia luterană din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că prin jertfa lui Isus Cristos, toți cei care primesc mesajul Evangheliei prin credință sunt justificați.

Cu privire la justificare, teologia luterană din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că acesta este în mod esențial una de natură juridică[xxxiii]. Acest lucru înseamnă faptul că justificarea constă într-o declarație a lui Dumnezeu prin care un om este declarat drept de dragul lui Cristos și în baza jertfei lui Cristos[xxxiv]. În mod practic, justificarea este un act prin care Dumnezeu declară păcatele omului ca fiind iertate în și prin Cristos. Astfel, omul justificat nu mai purtând asupra lui vina păcatelor comise.

Teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea ne învață faptul că în justificare, omul este o parte complet pasivă, faptele acestuia nejucând nici un fel de rol. Omul este justificat exclusiv prin faptul că Dumnezeu îi atribuie dreptatea lui Cristos, aspect care exclude absolut orice fel de efort uman. De aceea, din perspectivă teologiei luterane confesionale, omul justificat nu este nicidecum un om fără păcat ci doar un om căruia Dumnezeu nu îi condamnă păcatul[xxxv].

Teologia luterană din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că păcatul rămâne în om chiar și după justificare și este vorba despre un păcat real ci nu doar despre o înclinare spre păcat așa cum este definită concupiscentia[xxxvi]. Deși este justificat, adică declarat drept de către Dumnezeu, omul rămâne supus păcatului în cea ce privește trupul său. Legea lui Dumnezeu continuă să condamne păcatul doar că Dumnezeu nu mai ține cont de această condamnare, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul în Epistola adresată credincioșilor din Roma: ”acum deci nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Rom. 8,1)[xxxvii]. Din acest verset, teologii luterani trag concluzia că justificarea constă în înlăturarea condamnării ci nu în mod necesar în îndepărtarea păcatului din viața omului.

Conform teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, din perspectiva Legii, omul este păcătos și merită să fie condamnat pentru veșnicie. Din punct de vedere însă al Evangheliei lui Cristos omul este considerat drept de către Dumnezeu. În consecință, cu privire la omul mântuit prin Cristos, teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, afirmă faptul că omul este în același timp justificat și păcătos, simul iustus et peccator.

Învățătura conform căreia omul este simul iustus et peccator nu este o doctrină inventată de către teologii luterani din Secolul al XVI-lea. Ea este o învățătură care a caracterizat teologia Sfântului Augustin și își are puternice rădăcini în teologia Sfântului Apostol Paul, în mod special exprimată în Epistola către Romani[xxxviii]. Martin Luther este de acord cu teologia Sfântului Augustin conform căreia omul este incapabil de mântuire și totuși el este salvat prin harul lui Cristos. în lucrarea sa ”Cu privire la justificare”, dar și în comentariul la Epistola către Romani, Martin Luther afirmă faptul că omul este un păcătos care este îndreptățit doar prin credință și primește iertarea păcatelor prin harul lui Cristos, omul justificat fiind în același timp și păcătos și justificat[xxxix].

Învățătura despre simul iustus et peccator ne vorbește despre un conflict care există în mod permanent în omul mântuit pe tot parcursul vieții sale pe acest pământ. Simul iustus et peccator ne vorbește despre un om care trăiește în două împărății total diferite una de alta. Avem de-a face cu lumea acesta a păcatului în cadrul căreia trupul nostru își continuă existența, o lume care ne hrănește cu ispite, și împărăția lui Dumnezeu în care trăim în duh prin Cristos. Teologia luterană confesională afirmă în mod clar faptul că omul chiar și după ce a fost botezat continua să experimenteze realitatea păcatului în viața sa[xl].

Omul continuă să fie un păcătos până când acest trup se va pogorî în mormânt. Această învățătură este perfect susținută de către teologia luterană confesională cu privire la botez. Din perspectiva teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, botezul este, de asemenea un act declarativ – sau forensic – a lui Dumnezeu. În Botez, Dumnezeu îl declară pe om ca fiind mort în ceea ce privește păcatul dar viu cu privire la Cristos, o învățătură în deplină armonie cu ceea ce Sfântul Apostol Paul ne predă în Epistola către Romani la capitolul 6 (vezi Rom. 6,4-5). Botezul acționează în om ca un fel de certificat al morții și al învierii înainte ca moarte și învierea propriu-zise să aibă loc. Este foarte important să reținem faptul că pentru teologia luterană confesională, a fi botezat înseamnă a muri zilnic față de păcat și a te ridica zilnic la viața nouă în Cristos[xli]. Acest lucru demonstrează în mod clar faptul că omul trăiește zilnic în realitatea lui simul iustus et peccator.

Pentru luteranismul confesional, omul credincios este o persoană care trăiește credința în Cristos dar care face acest lucru într-un trup în care vechiul Adam încă este prezent deoarece doar moartea fizică ne poate izbăvi complet de acesta. Prin urmare, omul credincios rămâne un neajutorat care mereu și mereu, atât timp cât trăiește, are nevoie de iertare[xlii]. Martin Luther afirma faptul că păcatul rămâne în noi până când, la revenirea sa în glorie, Cristos ne va schimba pe fiecare. Până atunci însă, omul rămâne permanent un simul iustus et peccator. A fi simul iustus et peccator înseamnă, conform teologiei luterane, faptul că omul este mereu în Adam și în Cristos în același timp. În Adam, omul se împărtășește din realitatea păcatului iar în Cristos, el gustă din realitate mântuirii[xliii].

Pentru ca omul să fie peccator este un lucru devenit natural. Pentru ca omul să fie însă iustus, teologia luterană confesională învață faptul că Dumnezeu intervine în viața omului în mod supranatural în mod continuu. Doar printr-o astfel de intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu în viața omului, omul care în mod natural este peccator poate să fie simul iustus et peccator.