Gânduri despre ÎNVĂȚĂTURA CU PRIVIRE LA păcat

Toți cei care cred cu adevărat in Dumnezeu, in Fiul Lui, Isus Cristos si in răscumpăratei Lui pe cruce, cred cu siguranță si în doctrina biblică a păcatului. Nimeni nu poate să creadă în Isus Cristos ca Mântuitor fără să creadă în răscumpărarea oferită de către acesta omenirii. Nu îl putem cunoaște pe deplin pe Isus Cristos dacă nu avem cunoștință de existența păcatului în viată omului. Domnul Isus Cristos spune faptul ca „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Mt.9:12) iar Sfântul Apostol Paul ne spune ca "Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși; dintre care cel dintâi sunt eu" (1Tim.1:15). Biserica lui Cristos învață faptul că Evanghelia este pentru cei păcătoși.

Cea mai scurta definiție pe care Sfântă Scriptura o dă păcatului este următoarea: „păcatul este fărădelege” (1In.3:4). Sfântă Scriptură ne spune faptul că la creație, Dumnezeu a scris Legea Sa in inima omului, determinând astfel o cunoaștere naturală a lui Dumnezeu. Această cunoaștere însă a fost întunecată odată cu căderea în păcat a primilor oameni, aceasta fiind una dintre marile consecințe ale păcatului. Cu toate acestea, în fiecare om există o rămășită palidă a Legii lui Dumnezeu care acuză conștiința omului cu privire la păcat. Legea lui Dumnezeu a fost prezentată apoi, la Muntele Sinai, în Cele Zece Porunci și a fost proclamată pentru ca ea să ne facă să cunoaștem voia lui Dumnezeu și astfel, fiecare dintre noi să conștientizăm gravitatea și monstruozitatea păcatului comis. Astfel, tot ceea ce intra în conflict cu Legea lui Dumnezeu este păcat.

Sfântă Scriptură nu ne spune doar ceea ce este păcat, ci, de asemenea, ne vorbește și despre modul în care păcatul a ajuns în lume și cum a ajuns să stăpânească natura noastră, în totalitatea ei. Satana, liderul îngerilor căzuți, împreună cu toți acei îngeri care l-au urmat, „nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuința” (Iuda 6). Diavolul sau Satana i-a sedus pe primii oameni la necredință și la neascultare față de Dumnezeu și, în urma păcatului, natura omului s-a ruinat, ajungând lipsita de dreptatea cu care a fost creată. Ispita Diavolului și consimțământul liber al primilor oameni au adus păcatul în lume după cum Sfânta Scriptură ne relatează, spunând: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom.5:12).

Consecința atât imediată cât și finala a păcatului este moartea, fie temporară, fie veșnică, după cum Sfânta Scriptura ne spune: „plata păcatului este moartea” (Rom.6:23) iar in Vechiul Testament ni se spune: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ez.18:4 și 20). Moartea spirituală reprezintă separarea omului de Dumnezeu iar moartea temporara este urmată de moartea veșnică, atunci când sufletul păcătos va experimenta în mod veșnic pedeapsa lui Dumnezeu în Iad.

Efectul imediat și continuu al păcatului lui Adam se numește ”păcat originar sau strămoșesc” fiind un păcat moștenit în totalitate de către toți descendenții lui Adam și constă în coruperea totală a întregii narturi umane. Împăratul David afirmă astfel: „sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps.51:5) iar Sfântul Apostol Ioan ne spune: „ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh” (In.3:6). 

Depravarea totală implică ruinarea întregii naturi umane în comparație cu modul în care aceasta a fost creată și conduce la nașterea in om a unei tendințe continue de a comite păcat sau ”concupiscentia”, rezultat al pierderii de către om al „chipul lui Dumnezeu” cu care a fost creat. Despre om, Sfântul Apostol Paul spune astfel: ”nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18). Sfânta Scriptură ne spune faptul că omul natural este întotdeauna înclinat spre comiterea de rău: „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” (Gen.8:21) și mai apoi spune „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen.6:5). Sfântul Apostol Paul deplânge starea omului afirmând faptul că: „toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Rom.3:12) iar Împăratul Solomon afirmă si el faptul că „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Ecles.7:20).

Privind mai adânc la doctrina biblică despre păcatul originar, descoperim în Sfânta Scriptură faptul că omul moștenește două lucruri în urma păcatului lui Adam, mai precis corupția ereditară despre care am vorbit, cât și vina acestui păcat. În consecință, natura umana nu doar că a fost total coruptă de păcat, dar asupra omului se află și vina păcatului lui Adam. Dumnezeu impută vina păcatului lui Adam fiecărui descendent indiferent de generația din care acesta face parte. Pentru a argumenta afirmația aceasta, Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: „după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Rom.5:18-19).

Chiar dacă afirmațiile Sfântului Apostol Paul ar putea să pară dure, noi trebuie să fim conștienți că această învățătură se află în centrul doctrinei despre mântuirea omului. Există o legătură extrem de strânsă între doctrina despre păcat și condamnarea păcătoșilor la mânia eternă a lui Dumnezeu și doctrina despre iertarea păcatelor, mântuire și viata veșnică oferită de către Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, Domnul nostru Isus Cristos. Orice sistem de educație care nu reușește să pornească de la această învățătură a corupției radicale devine unul nerealist și în contradicție cu adevărata stare a omului. 

Despre păcatul originar, teologia Lutherană Confesională învață faptul că reprezintă sursa pentru toate păcatele actuale săvârșite de către om. El este principala cauză deoarece a corupt natura umana și a transformat-o într-o natură care este înclinată spre rău, incapabilă să nu comită păcat ci mereu doritoare de a comite păcat. Pentru a înțelege mai bine ceea ce Reforma Lutherană învață despre om, vom trece în revistă, sumarizat, teologia Sfântului Augustin cu privire la impactul păcatului în viața omului.

Sfântul Augustin susținea că omul nu devine păcătos datorită faptului că păcătuiește ci el păcătuiește tocmai datorita faptului că este o ființă decăzută și păcătoasă. În starea inițială, premergătoare căderii în păcat, omul deținea în sine capacitatea de a nu păcătui. Acest lucru nu înseamnă însă faptul că el nu avea libertatea să păcătuiască. Omul, neafectat de cădere, putea să păcătuiască sau să nu o facă, în conformitate cu voința sa liberă. În momentul în care omul a ales liber să păcătuiască, voința acestuia s-a corupt în mod radical și a devenit astfel rob al păcatului. Voința liberă a încetat să mai fie liberă ci a început să fie supusă și influențată de păcat. Astfel, omul a pierdut capacitatea de a nu păcătui. Adam a devenit purtător de păcat și a transmis acest lucru tuturor urmașilor săi.

Astfel, întreaga umanitate este păcătoasă în Adam și poartă vina păcatului primilor oameni. Nici un om, indiferent de momentul de timp în care a trăit, se află, ca și Adam, în imposibilitatea de a evita să păcătuiască. Natura umană a fost coruptă la căderea primilor oameni și acestă natură se transmite în mod inevitabil tuturor oamenilor. Omul este păcătos încă din momentul conceperii sale și acest lucru explică existența morții la orice vârstă. În viziunea Reformei Lutherane inclusiv pruncii nou născuți moștenesc natura decăzută și sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu datorita păcatului originar. Din acest motiv ei au nevoie cât mai repede posibil să primească Sacramentul Sfântului Botez.

Învățătura Lutherană Confesională despre păcat, asemenea poziției adoptate de către Sfântul Augustin, este adânc fundamentată pe Sfânta Scriptură. Omul păcătuiește pentru că el este un păcătos. Păcatele constau în toate acele lucruri care încalcă Legea lui Dumnezeu fie ca sunt săvârșite prin faptă, gânduri, dorințe, cuvinte; fie că sunt premeditate, fie că sunt din ignoranta, fie că sunt păcate făcute prin omiterea binelui. Despre această din urma categorie Sfântul Apostol Iacov ne spune astfel: „cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Ic.4:17).

Sumarizând, spunem că orice act, indiferent de natura lui, îndreptat împotriva poruncilor lui Dumnezeu, indiferent la care ne referim, reprezintă un păcat. Din acest motiv devine impetuos necesar ca orice creștin să își cerceteze viața în lumina poruncilor lui Dumnezeu, pentru că numai în acest mod ne putem face o idee despre poziția noastă în fața lui Dumnezeu și calitatea vieții noastre. Multe dintre păcatele omului nu sunt publice, adică nu sunt vizibil la exterior pentru a putea să fie acuzate de către cei din jur. Multe păcate rămân ascunse în inima omului și acestea sunt extrem de periculoase deoarece ele nu pot să fie evaluate decât de o conștiință credincioasă care se poziționează în oglinda Legii lui Dumnezeu. Din acest motiv găsim scris în Sfânta Scriptura următoarele afirmații „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!” (Ps.19,12-14)