GÂNDURI DESPRE Alegere și predestinare

Teologia Luterană este una foarte vastă, poate una dintre cele mai bogate din întreaga gândire creștină și cu siguranță cea mai complexă din lumea protestantă. Există însă anumite capitole ale acestei gândiri teologice luterane care sunt prea puțin, uneori aproape deloc, dezbătute teologic și cu atât mai puțin predicate în Bisericile Luterane. Una dintre aceste doctrine o reprezintă doctrina alegerii. Predicile și articolele teologice luterane pe această temă sunt foarte rare cu toate că doctrina alegerii reprezintă și a reprezentat o doctrina importantă pentru Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea și pentru reformatorul Martin Luther. Această doctrină a alegerii este o învățătură care a produs și continuă să producă dezbinare în lumea creștină, în mod special în rândul acelor creștinii care se declară ca având rădăcini în Reforma din Secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, pentru Biserica Luterana doctrina alegerii este și rămâne un reper foarte important deoarece ea face parte din marele “corpus” doctrinar al Bisericii lui Cristos, mai precis acele doctrine care nu pot să fie sub nici o formă considerate neimportante pentru credința luterană confesională.

În prezent, în lumea protestantă, așa cum spuneam, nu există un consens pentru că Bisericile susțin puncte de vedere opuse cu privire la doctrina despre alegere. O foarte mare parte dintre creștini consideră faptul că Dumnezeu joacă un rol major în mântuirea dar și în condamnarea oamenilor. Din această categorie fac parte Bisericile Romano-Catolice, Bisericile Ortodoxe Răsăritene, o bună parte dintre Bisericile Baptiste, Bisericile Penticostale, Bisericile Adventiste de Ziua a Șaptea și multe dintre derivațiile acestor. În cazul acestor Biserici – pe scurt - poziția teologică cu privire la mântuire este una sinergică. Cu alte cuvinte Dumnezeu și omul colaborează într-o oarecare măsură în vederea mântuirii. O parte mai puțin însemnată a creștinilor consideră faptul că Dumnezeu este factorul decisiv al mântuirii și al condamnării oamenilor. Printre acestea se regăsesc Bisericile Reformate (Calvine), Bisericile Prezbiteriene și așa-numitele Biserici Baptiste Reformate. Aceste Bisericii, pe scurt, afirmă dubla predestinare.

Bisericile Luterane Confesionale au o poziție aparte. Teologia Luterană afirmă rolul decisiv al lui Dumnezeu în mântuire însă condamnarea celor necredincioși este rezultatul propriei necredințe. Pe scurt, teologia luterană cu privire la mântuire este una ”monergică”. Cu alte cuvinte, mântuirea este lucrarea unilaterală a lui Dumnezeu, fără nici un fel de colaborare din partea omului. Biserica Lutherană Confesională predă faptul că mântuirea este exclusiv opera lui Dumnezeu de la început și până la final. Salvarea omului îi aparține în totalitate lui Dumnezeu în timp ce omul poartă în totalitate vina pentru condamnarea sa.

Învățătura despre alegere și implicit cea despre predestinare a solicitat rațiunea umană și, nu de puține ori, s-a ajuns la diverse concepte filozofice care caută să explice aceste doctrine importante pentru Biserica lui Cristos. Luterani confesionali pornesc de la afirmația Sfintelor Scripturi conform căreia omul este mort din punct de vedere spiritual, sau - așa cum a devenit la modă în lumea teologică - afirmă faptul că omul este total depravat din punct de vedere spiritual. Cu alte cuvinte, omul nu are nici intenția dar nici putința de a satisface cerințele lui Dumnezeu cu privire la sfințenie. Natural, omul este în dușmănie cu Creatorul său și nu este interesat de nici un fel de reconciliere cu Dumnezeu, cu atât mai puțin să fie capabil să facă ceva într-un astfel de demers. Doctrina aceasta a morții în păcat a omului natural este extrem de importantă deoarece ea întărește extrem de mult doctrina despre “sola gratia” din gândirea Reformei Luterane. Doctrinele despre depravarea totală a omului și doctrina “sola gratia” sunt într-un echilibru perfect iar orice afectare a acestui echilibru dogmatic poate să ducă fie la fatalism, fie la sinergism. Pe de alta parte, deși doctrina aceasta a corupției umane ar trebui să fie una acceptată cu plăcere de către creștini deoarece îl glorifică pe Dumnezeu, din păcate, această doctrină este foarte greu de digerat de către cei mai mulți deoarece ea îl umilește pe om, lucru intolerabil pentru cei mai mulți oameni post-moderni.

Doctrina luterană a alegerii, așa cum este ea expusă în Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, afirmă următoarele lucruri. Omul este complet decăzut și atât de pervers din punct de vedere spiritual încât, în sine însuși, nu dorește și nici nu poate să îl caute pe Dumnezeu și să împlinească voia acestuia. Cu alte cuvine, omul, prin propria putere nu poate să facă nici o alegere și nu poate să ia nici o decizie în vederea obținerii vieții veșnice. Omul este păcătos și plăcerea lui unică este satisfăcută de păcat. Noi nu afirmăm faptul că oamenii se află pe fundul mocirlei păcatului. Nicidecum. Sunt oameni care – cel puțin în aparență - par că ar contrazice această doctrină. Sunt oameni care au un simț al dreptății, al frumosului, al educației sau al carității foarte dezvoltat. Cu toate acestea, nici măcar acești oameni nu fac aceste lucruri din iubire pentru Dumnezeu ci, de cele mai multe ori, o fac din diverse ambiții omenești. Luterani afirmă faptul că doar intervenția specială a lui Dumnezeu, prin actul harului, poate salva omenirea moartă în păcat. Acest act divin al harului are la bază, din punct de vedere al lui Dumnezeu, o alegere deliberată venită din eternitate. Prin urmare, atunci când noi, luteranii confesionali, predicăm harul mântuitor, în mod automat predicăm doctrina despre alegere dar și doctrina despre predestinare.

Asemenea altor doctrine ale Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, doctrina alegerii și doctrina predestinării sunt cuprinse în Sfânta Scriptură - revelația specială prin care Dumnezeu se face cunoscut omului. Biserica lui Cristos trebuie, în consecință, să fie atentă atunci când abordează aceste doctrine pentru a le feri de influența rațiunii umane si să le păstreze strict în limita Sfintelor Scripturi. Nu puțini sunt teologii luterani care afirmă faptul că doctrina despre alegere trebuie să fie predicată în mod special celor care sunt deja credincioși ci nu neapărat celor care îl resping pe Cristos. Acest lucru este cât se poate de corect deoarece imediat după ce un om devine credincios, prin Duhul Sfânt, el devine conștient și de anumite repere din viața lui. Omul devenit credincios realizează acele situații în care, în ciuda unei rezistențe puternice față de lucrarea Duhului Sfânt, își dă seama că numai prin har a fost salvat, fără nici un fel de colaborare din partea lui. Din acest motiv, omul nu poate să spună că el l-a ales pe Dumnezeu prin propria lui decizie ci decizia alegerii i-a aparținut exclusiv lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Paul întărește această afirmație atunci când spune:

“nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt” (1Cor.12,3).

Marele reformator german, Martin Luther este in consens cu Sfântul Apostol Paul atunci când spune în Micul Catehism:

„cred că nu pot ca prin propria mea rațiune sau putere să cred în Isus Cristos, Domnul meu, sau să vin la El; ci Duhul Sfânt m-a chemat prin Evanghelie, m-a luminat cu darurile Sale, m-a sfințit și m-a păstrat în credința adevărată”

Toată viața unui creștin este pe deplin dependentă de harul lui Dumnezeu și de revelația acestuia în Sfânta Scriptură. Dumnezeu este singurul responsabil de trezirea noastră din moartea spirituală, o trezire la care noi nu am contribuit cu absolut nimic. Cum Dumnezeu a decis încă din veșnici ca păcătoșii să fie mântuiți în și prin Isus Cristos, la fel și doctrina alegerii este cu un pas înaintea existentei noastre, ea venind din aceeași veșnicie cu doctrina mântuirii în Cristos. Orice altă concepție nu face alt ceva decât să diminueze rolul harului lui Dumnezeu și astfel să știrbească gloria lui Dumnezeu și puterea crucii lui Cristos. Chiar și un pic dacă omul ar putea, din proprie inițiativă, să colaboreze cu Dumnezeu înainte ca acesta să îi ofere gratuit - prin har - credința, ar însemna faptul că harul nu este nicidecum esențial pentru mântuire. Numai după ce Dumnezeu îl trezește pe omul păcătos din moartea sa spirituală - prin lucrarea Duhului Sfânt - omul, acum înviat cu Cristos, poate colabora cu voia lui Dumnezeu.

Pentru un cercetător al Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea nu este deloc dificil să înțeleagă cum a ajuns reformatorul Martin Luther să predice doctrina alegerii. Această doctrină s-a dezvoltat pe măsură ce Martin Luther înțelegea din ce în ce mai bine doctrina harului. Martin Luther vedea lucrarea harului ca începând de la alegerea din veșnicii și terminând cu învierea credinciosului pentru viața veșnică. Martin Luther considera faptul că și cea mai mică și neînsemnată contribuție pe care omul ar fi putut să o aducă în favoarea mântuirii sale, chiar și doar la nivelul voinței, ar însemna o recidivă periculoasă a pelagianismului și a semi-pelagianismului. Eroarea aceasta a fost făcută însă, din nefericire, de către Philipp Melanchton care, după moartea lui Martin Luther, din dorința de a ameliora prăpastia dintre Biserica Luterana și cea Romano-Catolică a îmbrățișat gândirea sinergistă a semi-pelagienilor. Marea majoritate a luteranilor au respins și deplâns poziția lui Philipp Melanchton și s-au delimitat de aceasta.

Formula Concordiei - atât în varianta sumarizată cât și în cea solidă - vorbește foarte clar despre poziția teologică luterană confesională cu privire la alegere. Vocilor care susțin că în confesionalismul luteran se vorbește mult prea puțin despre doctrina alegerii, noi le răspundem faptul că trebuie ținut cont de faptul că la acel moment - chiar dacă Philipp Melanchton alunecase înspre sinergism iar Jean Calvin își formulase deja teologia despre dubla predestinare - pentru luterani, doctrina alegeri nu era caracterizată de o controversă specială. De asemenea, pentru luterani, doctrina alegerii este strâns legată de alte doctrine importante precum doctrina justificării prin credință, doctrina Sfintelor Sacramente și doctrina păcatului. Teologia luterană confesională afirmă faptul că cei răscumpărați sunt aleși printr-o decizie personală a lui Dumnezeu iar această alegere este relevată în Sfânta Scriptură și devine operativă în viața omului în urma predicării Evangheliei și în urma administrării Sfintelor Sacramente. Luterani nu insistă să găsească explicații raționale elaborate pentru aceste afirmații susținând faptul că este greșit să căutăm să pătrundem în taina ne-revelată a lui Dumnezeu. Toți aceia care au făcut obiectul acestei alegeri nu au nici un merit care să justifice această alegere ci Dumnezeu i-a ales realmente pin har, din proprie plăcere. De asemenea, Biserica Luterană Confesională, spre deosebire de acele Biserici Protestante care au aderat la teologia lui Jean Calvin, respinge ideea ca Dumnezeu i-ar iubi doar pe cei aleși iar cei care nu au fost aleși nu au parte de aceasta iubire.

Doctrina alegerii - dacă se dorește o înțelegere sănătoasă a acesteia - nu trebuie sub nici o formă să fie separată de doctrina justificării. Mântuirea nu trebuie înțeleasă ca fiind o decizie capricioasă ă lui Dumnezeu care dorește doar ca oamenii să fie actori într-un spectacol ceresc. Din contra, doctrina alegerii trimite către un Dumnezeu glorios care a ales să îl mântuiască pe păcătosul disperat și sa îl mângâie în și prin Isus Cristos. Mai mult, mântuirea este în siguranță pentru ca ea nu depinde de om ci depinde exclusiv de alegerea veșnică a lui Dumnezeu. Practic, mântuirea depinde exclusiv de Dumnezeu.

Articolul XI din Formula Concordiei detaliază doctrina alegerii folosindu-se de Sfânta Scriptură pentru a face această doctrină cât mai ușor de înțeles. Unul dintre pasajele cele mai clare este acela care Sfântul Apostol Paul afirma că:

“in El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui” (Efes.1,4-6).

Formula Concordiei afirmă faptul că alegerea din veșnicii se referă la aceia care au parte de răscumpărare, mai precis copiii lui Dumnezeu, ci nu la cei care vor avea parte de condamnarea veșnică. Mărturisirea luterană de credință susține faptul că toți copiii lui Dumnezeu cunosc în mod personal această alegere prin Sfânta Evanghelie de unde ne vine și siguranța mântuirii. În contrast cu teologia calvinistă, luteranii confesionali resping ideea conform căreia Dumnezeu nu dorește să îi salveze pe toți oameni, cât și ideea că Dumnezeu a predestinat anumite persoane pentru a fi condamnate și - datorita acestui fapt - aceștia nu pot să fie salvați. Din acest motiv, deși afirmă doctrina alegerii din veșnicii și doctrina corupției totale a omului datorită morții în păcat, luterani confesionali resping doctrina calvinistă a harului limitat numai pentru cei aleși și afirmă, împreună cu Sfânta Scriptură, că:

„atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Principiul Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea „sola gratia” nu poate să fie valabil decât împreună cu conceptul de „gratia universalis”. Luteranii confesionali afirmă faptul că Dumnezeu vrea sa îi mântuiască pe toți oamenii și din acest motiv, harul Sau este unul universal fiind valabil inclusiv în dreptul celor care nu îl prețuiesc. Harul este unul universal la fel cum și robia păcatului este una universală. Luterani Confesionali afirmă faptul că orice teorie care conduce la înțelegerea că în Dumnezeu ar putea să existe intenții negative reprezintă o erezie care contrastează grav cu ceea ce Sfânta Scriptură afirmă în repetate rânduri. Dumnezeu nu este cauza păcatului și, în consecință, El nu poate să fie nici sursa damnării celor care nu vor cunoaște mântuirea. În Dumnezeu nu există contraste și nici nu pot exista două voințe discrepante, una care să dorească mântuire și alta care să dorească condamnare. Și apoi, dacă noi considerăm că Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, cum am explica faptul că Dumnezeu l-a dat pe Fiul Sau să moară pentru a corecta ceva ce El însuși ar fi înfăptuit? Formula Concordiei este cât se poate de fermă când afirmă că:

„sursa si cauza râului nu este preștiința lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu nu creează și nici nu întreține răul, nu-l ajută și nici nu îl promovează, ci, mai degrabă, voința rea și perversă este a diavolului și a oamenilor după cum afirmă profetul Osea: „pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta (Osea 13:9)”

Faptul ca luterani confesionali resping doctrina calvinistă a alegerii pentru condamnare trebuie să fie strâns unit cu susținerea doctrinei despre „gratia universalis” sau doctrina ispășirii universale în contrast cu doctrina ispășirii limitate susținută de calviniști (Bisericile Reformate, Bisericile Prezbiteriene și Bisericile Baptiste Reformate). Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, prin Duhul Sfânt ne spune:

„iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (In.1,29).

Luterani confesionali afirmă faptul că doctrina harului universal este un fundament al doctrinei mântuirii numai prin credință cu atât mai mult cu cât Sfântul Apostol Paul spune, inspirat, că:

„Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2Cor.5,19).

Așadar, moartea ispășitoare a lui Cristos are o valoare universală și, să nu uitam niciodată, moartea lui Cristos a fost moartea lui Dumnezeu pentru omul păcătos. Formula Concordiei afirmă faptul ca:

”Dumnezeu a inclus toți oamenii sub neascultare pentru ca El să aibă milă de toți”

și este astfel în consens cu ceea ce Sfântul Apostol Petru, inspirat, afirmă despre Dumnezeu, anume faptul că:

„doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Pt.3,9).

Luteranii confesionali susțin doctrina alegerii și doctrina predestinării însă o fac în mod diferit față de calviniști. Invocarea de către calviniști a spuselor lui Isus Cristos:

„mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Ioan 22:14)

în susținerea dublei predestinări este văzută ca fiind o eroare de către luterani confesionali deoarece lasă loc pentru o atitudine total atipică pentru Dumnezeu, mai precis aceea în care acesta ar acționa într-un fel la exterior și în alt fel la interior. Luteranii confesionali continuă să creadă faptul că invitația la mântuire este una cu adevărat sinceră și nu are nimic de ascuns de aceea refuză să admită faptul că ar exista două tipuri de har așa cum susțin calviniștii. Există un singur tip de har iar acesta este universal și nelimitat, un har însă căruia oamenii îi por rezista și din acest motiv unii nu vor fi mântuiți. Oferta de mântuire a lui Dumnezeu este una cu adevărat sinceră dar oamenii o pot sfida. De aceea Isus Cristos afirmă cu tristețe:

„de câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Mt.23,27).

Sfântul Apostol Paul, inspirat de către Duhul Sfânt, afirma și el că Dumnezeu:

„voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1Tim.2,4).

Este mai mult decât evident faptul că Sfântul Apostol Paul admite faptul că harul este revărsat inclusiv aspra acelora care îl vor refuza și care, în cele din urma, vor ajunge să fie condamnați datorită necredinței lor ci nu a unei alegeri venite din partea lui Dumnezeu.

Luteranii confesionali admit faptul că Dumnezeu este cauza unică a mântuirii și răscumpărării omului și că mântuirea omului își are originea în veșnicii și se bazează exclusiv pe alegerea tainică a lui Dumnezeu, mai precis în alegerea tuturor acelor care vor ajunge să beneficieze de ea. În același timp însă, spre diferență de calviniști, luterani confesionali susțin faptul că Dumnezeu îi îmbrățișează cu dragostea sa pe toți oamenii și dorește mântuirea tuturora. Toți aceia care vor fi condamnați ajung în această situație exclusiv datorită lor înșiși, fără ca Dumnezeu să îi predestineze la o astfel de situație.

De ce unii oameni au fost aleși pentru mântuire și alții nu? Aceasta este o întrebare la care luteranii aleg nu ofere un răspuns pe baza rațiunii deoarece ea face parte exclusiv din taina lui Dumnezeu. Creștinii adevărați se pot minuna cu privire la această învățătură și trebuie să creadă misterele lui Dumnezeu atât cât acestea sunt revelate în Sfânta Scriptură dar ei nu se vor încumeta să pătrundă tainele pe care Dumnezeu nu ni le-a revelat. De aceea, luterani confesionali afirmă faptul că Dumnezeu este singura sursă a mântuirii în timp ce omul poartă în totalitate vina condamnării.

Teologia luterană confesională nu a făcut niciodată un principiu fundamental din doctrina alegerii dar aceasta nu înseamnă faptul că doctrina alegerii nu este derivată din revelația lui Dumnezeu așa cum sunt doctrinele despre mântuirea numai prin credință, doctrina despre Cristos, doctrina despre Biserică sau doctrina despre Sfintele Sacramente. În lumea creștină, luteranii confesionali resping atât afirmațiile eronate ale calvinismului cât și afirmațiile eronate ale arminianismului. Luteranii confesionali se detașează de doctrina ispășirii limitate și de doctrina dublei predestinări predicate de către calviniști dar resping cu tărie și sinergismul arminiano-weslyan, sistem adoptat de către marea majoritate a Bisericilor Baptiste, Metodiste, Penticostale, Creștine după Evanghelie și Adventiste de Ziua a Șaptea.

Pentru luteranii confesionali, doctrina alegerii face referire la acei oameni aleși pentru mântuire și admite în același timp faptul că ispășirea lui Cristos este una universală. Dincolo de acest răspuns simplu se afla doar taina de nepătruns a lui Dumnezeu.