CE ESTE, CE CREDE ȘI CUM SE ÎNCHINĂ O BISERICA LUTHERANĂ CONFESIONALĂ - PARTEA 2

Teologic vorbind, Biserica Lutherană Confesională este antagonistă în multe aspecte cu Bisericile Protestante și cele Neo-Protestante. De exemplu, spre deosebire de acestea din urmă, luteranii confesionali cred ca Isus Cristos este unic pentru că - așa cum s-a stabilit la Conciliul de la Calcedon - în El coexistă o natură divină și o natură umană, inseparabil unite într-o singură persoană sfântă care este Dumnezeu-om. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă faptul că Sfânta Fecioară Maria nu a purtat în pântecele său doar un om - doar natura umana a lui Cristos - ci l-a purtat în pântece pe însuși Dumnezeul veșniciei. De aceea ea este pe drept numită: Θεοτόκος sau: născătoare de Dumnezeu. Înseamnă, de asemenea, faptul că există un singur Domn Isus Cristos, Dumnezeu și om în același timp, care are doua naturi, iar acestea sunt de neschimbat, de neamestecat și de nedespărțit astfel încât nu știm unde se termină Dumnezeu și unde începe omul. Uniunea dintre cele două naturi este una atât de puternică încât între cele două naturi are loc un permanent schimb de atribute.

Bisericile Protestante și Neo-Protestante au adoptat poziții anti-calcedoniene în cristologia lor, o cristologie care a devenit astfel una neo-nestoriană. Una dintre pozițiile nestoriene și anti-calcedoniene o reprezintă teologia pe care a susținut-o Huldrych Zwingli și care a fost preluată de către urmașii săi. Aceștia pun accentul pe distincția dintre cele doua naturi ale lui Cristos afirmând faptul că, deși în natura divină Cristos este omniprezent, trupul său se supune legilor naturale și, astfel Cristos nu poate să fie omniprezent în natura sa umană. Ca atare Huldrych Zwingli și adepții săi protestanți și neo-protestanți refuză să accepte faptul că exista o persoană a Domnului Isus Cristos care este în mod complet Dumnezeu-om și care, deși are două naturi distincte, acestea sunt de neschimbat și de nedespărțit. Despre comuniunea dintre cele două naturi în Cristos, Bisericile Lutherane Confesionale susțin faptul că în Cristos nu este vorba despre o simplă aproprierea a celor două naturi ci este vorba despre cea mai profundă și intimă întrepătrundere, deoarece natura divină pătrunde natura umană la fel cum sufletul pătrunde corpul. Natura divină nu trebuie să fie concepută ca extinzându-se dincolo de om, deoarece plinătatea dumnezeirii locuiește în trup uman în Cristos. Această comuniune dintre cele două naturi în Cristos este una inseparabilă, deoarece aceste naturi sunt unite permanent, astfel încât sunt întotdeauna reciproc prezente una în alta pentru veșnicie. Prin urmare, doctrina comuniunii celor două naturi, așa cum este acesta predicată de către teologii luterani confesionali, este cu adevărat una conform Sfintei Scripturi. Uniunea personală (hipostatică) nu poate fi perfectă fără comunicarea atributelor (communicatio idiomatum) între cele două naturi în Cristos ca rezultat necesar al uniunii personale. Astfel, toți aceia care neagă comunicarea atributelor trebuie să nege, de asemenea, și uniunea personală sau misterul extrem de important care afirmă faptul că Logosul, Cuvântul, s-a făcut trup.

În timp ce comunicarea atributelor între cele două naturi se referă la legătura dintre caracteristicile cele două naturi, teologii luterani confesionali nu afirmă faptul că proprietățile unei naturi devin proprietățile celeilalte naturi (Dumnezeu nu este muritor iar omul nu este atotputernic). Prin unirea personală, cele două naturi nu sunt modificate în substanță, ci fiecare își păstrează caracteristicile esențiale sau naturale.

***

Biserica Lutherană Confesională are o viziune pesimista asupra omului și susține doctrina păcatului originar, lucru pe care marea majoritate a Bisericilor Neo-Protestante îl neagă, urmând, de regulă, o direcție semi-pelagiană. Biserica Lutherană Confesională învață și mărturisește faptul că, după căderea lui Adam în păcat, toți oamenii, în mod natural, sunt concepuți și născuți în păcat, adică, toți oamenii, încă din pântecele mamei, sunt infectați de către pofta cea rea și nu pot avea pe cale naturală temere adevărată față de Dumnezeu și nici credință adevărată. În consecință, în viziunea Bisericii Lutherane Confesionale această rătăcire înnăscută este cu adevărat păcat și îi condamnă pe toți oamenii la mânia veșnică a lui Dumnezeu. Este vorba despre toți acei oameni care nu sunt născuți din nou prin Sacramentul Botezului. Aceasta stare de concupiscentia se numește păcat originar. Astfel, această doctrină este adevărată dincolo de orice posibilitate de îndoială și noi trebuie să o predicăm tocmai din acest motiv. Noi nu moștenim doar inclinația spre păcat, așa cum învață Bisericile Neo-Protestante, ci moștenim o natură complet coruptă de păcat cât și vina acestui păcat, ceea ce ne pune încă de la naștere sub mânia lui Dumnezeu.

***

De această viziune antropologică pesimistă este strâns legată doctrina botezului pruncilor. Luteranii confesionali consideră faptul că natura umană este una coruptă și înrobită păcatului din prima clipă a existenței sale, omul neavând nici dorința și nici putința de a împlini, câtuși de puțin, voia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învață faptul că toți copiii noștri se nasc păcătoși și au nevoie de iertare încă de la prima secundă de viață. Sfântă Scriptură ne învață faptul că păcatul originar - adică vina și corupția generată de către păcatul lui Adam - este trecut în dreptul fiecărui om la momentul în care acesta este conceput. De aceea, Bisericile Lutherane Confesionale din întreaga lume învață faptul că Sacramentul Sfântului Botez este necesar pentru toată lumea, deci inclusiv pentru copiii nou-născuți. Luteranii confesionali cred că prin Sfântul Botez, Dumnezeu regenerează inima pruncilor ca și inima adulților. Botezul nu este doar un simbol - doar un act de cult prin care un om este primit ca membru al Bisericii - ci este un puternic mijloc al harului. Botezul reprezintă o spălare de păcat care ne salvează și care ne îmbracă cu Cristos. În Botez, copiii noștri au parte de harul lui Dumnezeu care le dă credință, iertare de păcate și mântuire. La acest capitol, toate Bisericile Neo-Protestante îmbrățișează o teologie anabaptistă și refuză botezul pruncilor pe motiv ca aceștia nu pot să creadă și nici nu își pot mărturisi apartenența la Biserică.

***

Creștinii neo-protestanți îi acuză deseori pe luteranii confesionali că nu sunt născuți din nou. Este trist, abuziv și complet fals faptul că nașterea din nou este asociată strict cu statutul de membru în cadrul Bisericilor Neo-Protestante. O astfel de afirmație total nefericită este rodul unei lipsei de studiu, al ignorantei și al unei gândiri exclusiviste specifică acestor creștini. Acest lucru se întâmplă deoarece neo-protestanții asociază nașterea din nou cu o decizie personală de a deveni creștin și acest lucru este dovedit public prin acceptarea botezului. Pentru neo-protestanți, nașterea din nou este o decizie și o acțiune umană. Omul decide faptul că vrea să îl urmeze pe Cristos și faptul că vrea să devină membru al Bisericii. În mod antagonist, teologia luterană confesională învață faptul că omul nu poate să decidă prin sine însuși să îl urmeze pe Cristos și nici nu poate să devină membru al Sfintei sale Biserici. Un om poate să îl accepte pe Cristos doar în măsura în care inima lui este regenerată de către Duhul Sfânt prin intermediul Evangheliei lui Cristos și schimbată astfel dintr-o inima de piatră, sau necredincioasă, într-una de carne sau credincioasă. Nici un om, în toată istoria, nu poate să facă acest lucru prin propria voință sau putere. Numai Dumnezeu poate să facă acest lucru supranatural. Nașterea din nou constă tocmai în această schimbare lucrată de către Duhul Sfânt prin Evanghelia lui Cristos în Sacramentul Sfântului Botez care ne schimbă inimile și ne oferă iertarea păcatelor pe care o avem prin și în Isus Cristos. Prin har omul este transformat pentru al urma pe Isus Cristos ca Mântuitor. Acest lucru nu reprezintă lucrarea omului ci este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu.

Să nu uităm faptul că neo-protestanții sunt în majoritatea lor sinergiști. Ei consideră faptul că omul colaborează cu Dumnezeu în mântuirea sa. Astfel, nașterea din nou este în viziunea lor un proces sinergic exact așa cum este și mântuirea. Dumnezeu face un pas și omul, la rândul său, face un pas. Luterani confesionali susțin monergismul, adică acea învățătură care afirmă faptul că mântuirea este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, omul nefiind capabil de nici cel mai mic efort în această direcție. Dumnezeu face toți pașii necesari în vederea mântuirii și nu datorează omului absolut nimic în această lucrare de mântuire. De aceea, nașterea din nou este un eveniment lucrat de către Dumnezeu ci nu de către om. Nașterea din nou are, desigur, consecințe evidente în viața omului. Omul născut din nou crede în Isus Cristos, îl recunoaște ca Dumnezeu și Mântuitor și caută să împlinească voia acestuia.

Justificarea este strâns legată de nașterea din nou. De îndată ce o persoană a fost justificată prin credință, ea intră în posesia tuturor binecuvântărilor spirituale pe care Domnul Isus Cristos le-a asigurat prin ispășirea sa înlocuitoare. Prin credință, omul este înfiat și astfel devine un moștenitor al lui Dumnezeu împreună cu Isus Cristos. Justificarea face din păcătos un membru al Bisericii Creștine și al Împărăției lui Dumnezeu. Justificarea are care efect imediat uniunea mistică prin care Sfânta Treime locuiește în omul credincios, adică într-un om născut din nou cu adevărat. Sfânta Scriptura ne învață nu numai faptul că omul credincios este justificat și iertat, dar și faptul că Domnul Isus Cristos locuiește în el. Cristos nu poate să locuiască decât într-un om născut din nou.

Acum, care sunt dovezile nașterii din nou? Un creștin luteran confesional recunoaște faptul că este un om păcătos. Înțelegerea și acceptarea propriului păcat este o dovadă a nașterii din nou deoarece un om firesc consideră lucrurile sfinte ca fiind o nebunie. Recunoscându-și păcatul și însetând după iertare, un creștin luteran confesional dovedește faptul că înțelege sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu. Tânjind după înțelegerea voinței lui Dumnezeu, după ascultarea și citirea Cuvântului lui Dumnezeu, după împărtășirea cu Sfintele Sacramente, după o viață de sfințenie și de ascultare, după participarea la Liturghia Bisericii lui Cristos, un luteran confesional dovedește faptul că este un creștin născut din nou, căci această naștere din nou este lucrarea Duhului Sfânt prin predicarea Evangheliei ci nu este decizia omului. Duhul Sfânt este cel care inițiază convertirea prin predicarea Evangheliei lui Cristos pentru ca omul să experimenteze darul fără plată al mântuirii. Duhul Sfânt este acela care induce prin Evanghelie în cel ales conștientizarea stării păcătoase, dorința de abandonare a păcatului și dorința după o viață de credință. Fără Duhul Sfânt care lucrează nașterea din nou prin predicarea Evangheliei lui Cristos, nici o ființă umană - moartă de altfel în păcat - nu ar putea avea nici cea mai mică formă de inițiativă cu privire la Dumnezeu. Duhul Sfânt este agentul care produce absolut orice inclinație spre viața spirituală a omului și face acest lucru exclusiv prin Evanghelia lui Cristos ci nu în afara ei. Duhul Sfânt, prin Evanghelie, pune în cel ales aptitudinile care țin de cunoașterea lui Dumnezeu. El este acela care luminează mintea ucisă de păcat astfel încât aceasta să îl poată înțelege pe Dumnezeu. Duhul Sfânt, prin Evanghelie, este acela care atrage pe om la Cristos și îi oferă tot ceea ce este necesar pentru slujire. Luteranii confesionali cred că Dumnezeu este cel care naște credință în inima omului prin predicarea Evangheliei Domnului Isus Cristos. Astfel, credința nu este rezultatului efortului uman ci este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu naște și întărește credința omului prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente. A fi un creștin născut din nou nu înseamnă a fi un neo-protestant ci înseamnă a fi un om care este justificat și iertat de păcate, un creștin care a fost adoptat ca fiu de către Dumnezeu, un creștin în care Duhul Sfânt lucrează sfințenie prin Evanghelia lui Cristos și prin Sfintele Sacramente.

***

Despre Sfânta Euharistie, teologia luterană confesională învață faptul că este o masă sacramentală instituită de către Domnul Isus Cristos. Sfânta Euharistie mai este cunoscută și sub numele de Cina Domnului sau Sacramentul Sfântului Altar. Sacramentul Euharistiei este compus din două elemente terestre, pâinea și vinul. Pe lângă elementele terestre, vizibile, teologia luterană confesională învață faptul că în Sfânta Euharistie mai sunt prezente două elemente cerești: trupul și sângele Domnului Isus Cristos care se regăsesc substanțial împreună cu pâinea și cu vinul după consacrarea lor de către pastorul care rostește cuvintele de instituire, acționând în această direcție in persona Cristi. Prezența substanțială a trupului și a sângelui Domnului în Sacramentului Euharistiei este lucrată exclusiv de către promisiunea lui Isus Cristos care afirmă, în Cuvântul Său, această prezență. Această promisiune nu depinde de credința omului și nici nu devine ineficientă atunci când cineva nu crede această doctrină. Sacramentul Euharistiei oferă iertarea păcatelor tuturor acelora care se împărtășesc cu credință. Acest aspect este clar în expus în Evanghelie, reieșind chiar din cuvintele de instituire ale Sacramentului. Tot ceea ce am afirmat pe scurt în acest pasaj este în contrast cu ceea ce Bisericile Neo-Protestante învață, anume faptul că Cina Domnului este doar un act de cult fără nici un fel de prezență a lui Cristos, fie ea fizică sau spirituală.

***

Biserica Lutherană Confesională este o Biserică sacramentală. Adică ea proclamă iertarea păcatelor pe care omul credincios o primește în Sfintele Sacramente și proclamă necesitatea Sacramentelor în mântuire. Sfântul Botezul și Sfântă Euharistie ne oferă harul lui Dumnezeu și, din acest motiv, ele sunt denumite: mijloace ale harului. Luteranismul confesional are o teologie sacramentală și, ca atare, susține că harul mântuitor al lui Dumnezeu este împărțit credincioșilor prin intermediul Cuvântului, prin citirea și predicarea acestuia, și prin intermediul Sacramentelor. Dumnezeu este cu noi prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sfintelor Sacramente. Sfintele Sacramente sunt acele acte care au fost instituite de către Mântuitorul nostru Isus Cristos și care, pe lângă elementul vizibil prin intermediul căruia credinciosul intră în contact cu elementul ceresc, acestea conțin promisiunea lui Dumnezeu în ceea ce privește iertarea păcatelor și în ceea ce privește harul mântuitor.

***

Biserica Lutherană Confesională consideră faptul că doctrina justificării numai prin credință reprezintă un fundament al credinței creștine. Despre aceasta doctrină, reformatorul Martin Luther afirma faptul că este: articulus fundamentalissimus, articului stantis et cadentis ecclesiae. În această doctrină fundamentală pentru Biserica lui Cristos converg toate celelalte doctrine. Întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea lui Cristos dovedesc temelia acestei doctrine capitale pentru Biserica Lutherană Confesională. Toate aceste lucruri au fost făcute de către Domnul Isus Cristos pentru ca omul să poată să fie justificat prin har, fără eforturi personale, prin credința în Isus Cristos și în ispășirea lui înlocuitoare. Din păcate, multe Biserici Protestante și Neo-Protestante, deși în teorie aprobă această doctrină, în practică o neagă. Nu puține sunt cultele declarate ca fiind cu origini protestante dar care neagă în realitate ceea ce Sfânta Scriptură ne învață cu privire la această doctrină și promovează calea păgână a mântuirii pe baza propriilor fapte și a meritelor pe care le adunăm atunci când atingem anumite standarde de viață. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, prin abținerea totală de la consumul de alcool, tutun sau prin abținerea de la a consuma diverse alimente. Acesta este motivul pentru care Evanghelia predică în repetate rânduri în favoare doctrinei mântuirii numai prin credință și respinge cu fermitate orice pretenție păgână conform căreia mântuirea este dependentă de faptele exterioare ale omului.

Pe scurt, Biserica Lutherană Confesională învață faptul că vestea cea bună a Evangheliei constă în prezentarea justificării omului în moartea și în învierea Domnului Isus Cristos. Ontologic vorbind, justificarea constă în a crede că Isus Cristos a murit pentru noi și a înviat pentru noi. Nimeni și nimic nu poate să schimbe această doctrină fundamentală pentru creștinism fără să distrugă Biserica lui Cristos. Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că și în cazul în care un înger sau chiar el însuși ar încerca să ne învețe altă doctrină, să respingem cu fermitate această nouă învățătură ca fiind una eretică, cu atât mai mult dacă niște membrii ai unor Biserici Neo-Protestante cu pretenții de profeți ar promova o învățătură diferită.

Martin Luther îl descrie pe credincios ca fiind: simul justus et peccator, adică justificat și păcătos în același timp. Cele mai multe tradiții creștine fac o puternică distincție între cei care sunt sfinți, adică o elită creștină, și oamenii de rând care, într-o majoritate covârșitoare sunt păcătoși. În credința luterană confesională, un sfânt nu este un om care împlinește prin propriile puteri și eforturi voia lui Dumnezeu și își câștigă astfel, prin sine însuși, dreptul la mântuire, ci sfânt este orice persoană a cărei păcate au fost iertate de către Dumnezeu în Cristos. Noi, luteranii confesionali, credem cu tărie faptul că suntem păcătoși și sfinți în același timp deoarece sfințenia noastră a fost câștigată de către Cristos și El este cel care ne face sfinți prin harul său, deși noi continuăm să fim păcătoși. De aceea afirmăm faptul că suntem necontenit dependenți de acest har minunat. Pentru că încă suntem în această lume a păcatului, carnea noastră rămâne orientată spre păcat. De ceea, noi încă mai păcătuim, dar acest lucru nu ne mai creează nici un fel de plăcere. Iată ceea ce Martin Luther îi scria lui Philip Melanchthon: "fii un păcătos și păcătuiește cu îndrăzneală, dar mai îndrăzneț crede și bucură-te în Cristos, pentru că El este victorios peste păcat, moartea, și lume".

***

Biserica Lutherană Confesională afirmă faptul că Legea și Evanghelia sunt în mod necesar legate și nu pot să fie separate. Din acest motiv, luteranii confesionali preferă să vorbească despre o distincție dintre Lege și Evanghelie ci nu despre o separare între acestea. Legea și Evanghelia sunt legate între ele într-un mod divin și, ca atare, noi nu putem avea Legea fără Evanghelie și nici Evanghelia fără Lege. Dacă am da atenție numai Legii, am cădea în ceea ce se numește legalism - extremă care afirmă faptul că omul trebuie să împlinească toate cerințele Legii dacă vrea să fie mântuit. În schimb, dacă am da atenție numai Evangheliei, am aluneca în ceea ce se numește antinomianism - extremă care afirmă faptul că omul este mântuit prin har, prin credință, și, în consecință, Legea lui Dumnezeu este complet inutilă și nefolositoare omului. Despre Lege, reformatorul german Martin Luther afirma faptul că aceasta se referă la comportamentul pe care omul trebuie să îl aibă față de Dumnezeu în împlinirea a ceea ce Dumnezeu cere. În schimb, Evanghelia se referă la comportamentul lui Dumnezeu și la ceea ce Dumnezeu a împlinit deja pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în Cristos. În consecință, creștinul trebuie să le înțeleagă cât mai bine cu putință pe ambele, atât Legea cât și Evanghelia. Sub nici o formă nu putem să afirmăm faptul că o bună înțelegere a Legii va conduce la o bună înțelegere a Evangheliei și nici invers nu este valabil. De aceea, pentru mântuirea omului, Legea nu poate să fie predicată fără să se predice Evanghelia și nici Evanghelia nu se poate predica fără predicarea Legii. Legea este cea care îl pune pe om sub mania lui Dumnezeu datorită păcatului iar Evanghelia este dată de către Dumnezeu ca promisiune de salvare pentru omul căzut sub blestemul Legii. În același fel, nici un om nu va aprecia binecuvântarea imensă pe care o oferă Evanghelia până când nu ajunge să se confrunte în mod total cu Legea lui Dumnezeu și implicit cu propriul său păcat aducător de moarte veșnică.

***

Prin teologia crucii, luteranii confesionali nu înțeleg numai evenimentele care s-au petrecut la Ierusalim, într-o zi de vineri, acum aproximativ două mii de ani. Credința luterană confesională este o credință centrată pe cruce și se află într-o poziție opusă față de viziunile glorioase ale teologiei creștine moderne. Teologia modernă îl vede pe Dumnezeu stand în cer, în glorie, și de acolo interacționând cu ființele create ca un suveran. Luteranii confesionali afirmă faptul că Dumnezeu s-a coborât între noi, s-a întrupat și a trăit ca noi. Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine spune Cuvântul Evangheliei. Domnul Isus Cristos, Dumnezeu-om, a trăit, a suferit, a murit și a înviat pentru mântuirea noastră. Teologia crucii îl prezintă pe Dumnezeu care a ales să vină din cer pe pământ, în umilință, pentru al salva pe omul păcătos. Crucea nu este centrată pe om ci este centrată pe Cristos. În timp ce crucea îi scandalizează pe necredincioși, ea îi întărește pe cei care sunt ai lui Cristos.

***

Din punct de vedere escatologic, Bisericile Lutherane Confesionale sunt Biserici non-mileniste. Teologia luterană confesională afirmă faptul că nu există nici un fel de argument în Sfânta Scriptură pentru existența unui mileniu terestru în care Domnul Isus Cristos să domnească fizic pe pământ înainte de sfârșitul acestei lumi. Luterani, încă din Secolul al XVI-lea, se află în așteptarea unui cer nou și un pământ nou (2Pet.3,13) ci nu în așteptarea unei prosperități pe acest pământ.

***

Luteranii confesionali cred faptul că fiecare om are de la Dumnezeu o vocație prin care își aduce aportul pentru ca societatea să poată funcționa atât spiritual cât și politic, economic, cultural sau chiar militar. Există oameni pe care Dumnezeu îi cheamă și îi echipează pentru a activa în societatea laică și oameni pe care Dumnezeu îi cheamă și îi echipează pentru slujirea în Sfânta sa Biserică. Cu toate acestea, fiecare credincios are responsabilități în ambele împărații. Omul lui Dumnezeu este un om al credinței și această credință trebuie să se evidențieze în devotamentul față de Dumnezeu, devotament care se reflectă inclusiv în activitatea laică a celui credincios. În concluzie, un om își trăiește credincioșia atât timp cât acesta își practică vocația ca pentru Dumnezeu ci nu ca pentru oameni. Când un credincios se achită de obligațiile sale familiare, profesionale sau civice, el își îndeplinește practic o datorie față de Dumnezeu și își manifestă astfel credința adevărată. Martin Luther le amintește creștinilor că toate chemările pe care aceștia le au în viață sunt ocazii de al sluji lui Dumnezeu. Viața creștină, la care credincioșii sunt chemați în Botezul lor, este o viață de credință, de iubire și de fapte bune. Este o viață coram Deo, o viață trăită în prezența lui Dumnezeu și o viață care reflectă voința lui Dumnezeu. O astfel de viață nu este deloc ușoară dar este o viață binecuvântată de către Dumnezeu.

***

La începutul Secolului al XVI-lea, în mila lui Dumnezeu, oamenii au înțeles nevoia de reînnoire a Bisericii lui Cristos și au redescoperit adevărurile despre Cristos și învățătură Sfinților Apostoli. Evanghelia a revenit la lumină atunci când marele reformator german Martin Luther și colaboratorii săi au început reformarea Bisericii lui Cristos. Intenția reformatorilor nu a fost aceea de a crea o nouă Biserică ci a fost aceea de a curăța Biserica din Apus de toate învățăturile non-Scripturale care o dominau, insistând să readucă Evanghelia în centru credinței, al închinării și al vieții creștine. Din nefericire, Biserica din Apus i-a excomunicat pe acești reformatori, alungându-i din Biserică. Stând de partea adevărului și împotriva minciunii, luteranii au fost nevoiți să dea naștere la ceea ce astăzi este Biserica Lutherană Confesională. În acest timp, Biserica Romano-Catolică a continuat să insiste asupra învățăturilor omenești și superstițioase pe când Biserica Lutherană Confesională a insistat pentru adevăr și pentru Evanghelie, predând faptul că nimeni nu poate să câștige iubirea sau favorurile lui Dumnezeu ci Dumnezeu își oferă necondiționat dragostea copiilor săi care îl urmează prin credință.

Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea a luptat pentru puritatea învățăturilor Sfintei Scripturi și a făcut ca omul lipsit de speranță să asculte promisiunile lui Isus Cristos și să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Luteranii nu erau alt ceva decât creștini Romano-Catolici care au refuzat să mai rătăcească în superstiții și s-au întors la Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, este eronată ideea că Biserica Lutherană Confesională ar fi o Biserica nou apărută acum cinci sute de ani pentru că ea nu este altceva decât Biserica lui Cristos din toate timpurile, reformată de învățăturile eronate ale Papei de la Roma. Din acest motiv, Biserica Lutherană Confesională a păstrat toate acele practici de închinare și toate acele învățături care nu contraziceau Cuvântul lui Dumnezeu și care era utile pentru credința omului și a îndepărtat tot ceea ce nu corespundea standardelor Sfintei Scripturi ci fuseseră adăugate de către oameni. Cu toate acestea, astăzi, tot mai multe Biserici Protestante și Neo-Protestante - Biserici care își revendică originile istorice în Reforma Lutherane din Secolul al XVI-lea - afirmă faptul că Biserica Lutherană Confesională reprezintă doar o Biserică incomplet reformată.

***

Eu cred afirmația care spune că înainte de a fi luterani confesionali noi trebuie să fim creștini dar, în același timp cred că acest lucru se explica cel mai simplu spunând că: eu am convingerea clară că sunt un creștin adevărat tocmai prin faptul că sunt un creștin evanghelic luteran. În acest mod sunt convins că sunt în deplina relație cu Mântuitorul meu, sunt justificat, iertat de păcate și cresc în proces de sfințenie prin aceea că fac parte din ceea ce este trupul Domnului Isus Cristos, Biserica sa cea sfântă, Biserica Lutherană Confesională