DESPRE Cele trei uzanțe ale Legii lui Dumnezeu

Teologia luterană din Secolul al XVI-lea și, de asemenea, teologia Lutherană Confesională din prezent, s-a concentrat pentru a înțelege și pentru a clarifica rolul Legii. Înainte de a face absolut orice pas înainte, pe fondul unor confuzii cu privire la Lege care afectează în special Lumea Protestantă dar nu numai, țin să afirm faptul că ori de câte ori Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a folosit expresia: ”Lege”, ea s-a referit la ”Decalog” sau la ”Legea celor Zece Porunci” din Cartea Exodului. Teologia luterană s-a apropiat de acest capitol foarte important al credinței în lumina învățăturii despre justificarea numai prin credință. Pornind de la acest fundament, teologia luterană discerne uzanța Legii ca o consecință a modului în care Cuvântul lui Dumnezeu este văzut în distincția din Lege și Evanghelie. În termeni generali, teologia vede Legea ca fiind toate acele părți ale Cuvântului lui Dumnezeu în care sunt prezentate cerințele pe care omul trebuie să le îndeplinească pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Teologia luterană din Secolul al XVI-lea și, de asemenea, teologia Lutherană Confesională din prezent, identifică trei uzanțe sau trei roluri importante pe care le joacă Legea lui Dumnezeu.

În teologia luterană este un consens aproape general cu privire la prima uzanță sau la primul rol pe care îl joacă Legea lui Dumnezeu. Acest prim rol al Legii este acela de a limita extinderea păcatului și de a limita efectele distructive ale păcatului. În acest fel, Legea lui Dumnezeu devine acel element care menține ordinea acestei lumi. Cel de-al doua rol a Legi lui Dumnezeu – cu privire la care, de asemenea, există un consens aproape general – este aceea de dezvălui omului păcatele sale după cum ne spune Sfântul Apostol Paul:

”Dar noi ştim că ceea ce spune Legea o spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu, aşa încât, prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,19-20)

Despre aceste două roluri sau uzanțe ale Legii, putem să spunem faptul că există un consens aproape general nu numai între luterani dar și între marea majoritate a creștinilor, în special a acelora care au pretenția că își au originea în Reforma din Secolul al XVI-lea. Problema majoră apare atunci când discutăm despre cea de-a treia uzanță sau al treilea rol pe care îl joacă Legea lui Dumnezeu. Primele două roluri pe care Legea lui Dumnezeu le joacă vizează întreaga umanitate și se adresează în mod special omului neregenerat prin justificare. Lumea creștină, în special lumea protestantă, nu cade însă la consens cu privire la care este rolul pe care Legea lui Dumnezeu îl joacă în viața creștinului, adică a acelui om care deja a fost justificat prin credință de către Dumnezeu.

Martin Luther a făcut această distincție între rolurile pe care Legea lui Dumnezeu le joacă încă din primii ai ni Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. De exemplu, la Disputa de la Heidelberg, Martin Luther afirma faptul că Legea lui Dumnezeu este cea mai salutară doctrină a vieții însă Legea lui Dumnezeu nu are puterea de al susține pe om în drumul său spre îndreptățire ci singurul lucru pe care Legea îl face este să îl împiedice în acest demers (LW.32:29). Întrebarea care se ridică aici este următoarea: dacă Legea lui Dumnezeu nu îl poate ajuta pe omul păcătos în ceea ce privește înaintarea lui spre prezența lui Dumnezeu - coram Deo – atunci care este rolul pe care această Lege îl joacă în special în mântuirea omului?

În debutul anului 1522, Martin Luther a predicat despre primele două roluri sau uzanțe ale Legii lui Dumnezeu. În aceste predici, reformatorul de la Wittenberg făcea deja o distincție evidentă în Lege și Evanghelie. În anul 1525, într-o predică intitulată: ”Cum ar trebui creștinii să-l privească pe Moise”, Martin Luther dovedea deja faptul că înțelesese pe deplin distincția dintre Lege și Evanghelie și oferea trei observații cu privire la Lege. În anul 1521, în Comentariul la Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni sunt numeroase afirmații cu privire la uzanța sau rolurile pe care Legea le joacă. Comentând versetul care spune: ”Atunci de ce este Legea?” (Gal.3,19), Martin Luther afirma faptul că primul rol pe care Legea îl joacă este acela de a restrânge slăbiciunile acestei lumi, mai precis de a restrânge impactul și efectele păcatului (LW.26:308). Teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea a numit acest prin rol al Legii lui Dumnezeu ca fiind ”rolul (sau uzul) civil”. De asemenea, în mai multe ocazii s-a folosit expresia: ”rolul (sau uzul) politic” respectiv expresia: ”rolul (sau uzul) temporar”. Prin expresia ”usus politicus” sau ”rolul (sau uzul) politic”, Martin Luther făcea referire la faptul că Legea lui Dumnezeu este cea care împuternicește și întărește statul astfel încât să asigure oamenilor o viață în siguranță. Acest rol al Legii este unul extrem de important pentru că îl ajută pe om în viața de zi cu zi însă sub nici o formă nu îl ajută pe om înaintea lui Dumnezeu.

Continuând studiul Comentariului lui Martin Luther la Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni descoperim faptul că reformatorul german vorbea pe lângă un ”rol politic sau civil” al Legii și despre un ”rol spiritual” sau un ”rol teologic” al Legii lui Dumnezeu. Acest al doilea rol al Legii este legat de către Martin Luther de afirmațiile Sfântului Apostol Paul care spun: ”Legea a venit şi ea ca să se înmulţească greşeala” (Rom.5,20). Martin Luther afirma faptul că scopul teologic al Legii este acela de a scoate mereu și mereu în evidență păcatele omului, ceea ce duce la o înmulțirilor a acestor păcate (LW.26:308-309). Comentând capitolul al treilea din Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani, Martin Luther explică faptul că Legea are funcția sau rolul de acuzator, atacând presupoziția că omul este nevinovat și că este drept înaintea lui Dumnezeu. Pentru a putea să primească mesajul plin de har al Evangheliei lui Cristos, inima omului trebuie dezbrăcată de părerea bună de sine. De aceea, dacă mesajul suprem al lui Dumnezeu este Evanghelia lui Cristos, mesajul Legii lui Dumnezeu trebuie să preceadă predicarea Evangheliei pentru ca inima omului păcătos să fie pregătită să primească justificarea prin jertfa lui Cristos, prin credință. Acesta este motivul pentru care Martin Luther declară faptul că Legea lui Dumnezeu este fundamentală creștinismului (LW.26:312). În consecință, Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu a abolit Legea lui Dumnezeu – așa cum greșit este interpretat de către unii teologi. Din contră, teologia luterană vorbește despre importanța Legii lui Dumnezeu deoarece Legea lui Dumnezeu este văzută de către Biserica Lutherană ca fiind servitorul lui Dumnezeu care ne conduce la Evanghelia lui Cristos (LW.26:314). În cazul ambelor uzanțe ale Legii despre care deja am amintit, Martin Luther afirma faptul că Legea lui Dumnezeu este în mâna lui Dumnezeu și este uzată de către Dumnezeu pentru a restrânge răul și pentru a păstra ordinea în creația sa (usus civilis) dar și pentru al trimite pe omul păcătos spre Cristos (usus theologicus).

În comentariile ulterioare ale subiectului, Martin Luther a favorizat discernământul dialectic sau dublu al Legii. De exemplu, în anul 1537, comentând primul capitol al Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, Martin Luther constată faptul că Legea servește pentru a arăta voia lui Dumnezeu cu privire la cum trebuie omul să trăiască și, de asemenea, servește pentru a ne dovedi faptul că nici unul dintre noi nu reușește să trăiască după voia lui Dumnezeu. De aceea, Martin Luther concluzionează faptul că Dumnezeu ne-a dat Legea pentru a ne dovedi faptul că nu suntem în stare să trăim în acord cu voința lui. În felul acesta, Legea lui Dumnezeu ne face să strigăm către Cristos pentru salvarea de care nu suntem absolut deloc capabili prin noi înșine, adică prin împlinirea Legii (LW.22:143).

Așa cum deja am mai spus, aceste prime două roluri sau uzanțe ale Legii, ”usus civilis” și ”usus theologicus”, sunt acceptate de marea majoritate a creștinilor, în special de marea majoritate a acelor creștini care vin din tradiția Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Disensiunile apar atunci când ne apropiem de ceea ce teologia luterană confesională definește ca ”a treia uzanță a Legii” sau ”al treilea rol al Legii”. Acest al treilea rol al Legii lui Dumnezeu este relaționat cu creștinii. Este vorba despre rolul pe care Legea lui Dumnezeu îl joacă în viața creștinului, adică a acelui om care deja a fost justificat prin credința în Isus Cristos.

Faptul că Martin Luther și Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea au predicat faptul că Legea lui Dumnezeu rămâne valabilă pentru toți creștinii – adică Legea nu a fost niciodată abolită pentru creștini – o dovedesc scrierile lui Martin Luther dar și ale altor teologi din Ortodoxia Lutherană în cadrul controversei ”antinomiană” generată de către Johannes Agricola. Johannes Agricola considera faptul că din moment ce creștinul este justificat și regenerat înaintea lui Dumnezeu, deci este un sfânt, nu mai există vreun rol pe care Legea îl poate juca în viața creștinului, deci ea a fost abolită pentru cei justificați. Martin Luther îi amintea însă lui Agricola faptul că creștinul este pe tot parcursul său: ”simul iustus et peccator” adică creștinul este ”sfânt – adică justificat și regenerat - și păcătos în același timp”. Pentru că omul justificat prin credință continuă să trăiască în acest trup al păcatului, el păcătuiește și pentru că păcătuiește, creștinul are nevoie de Lege deoarece Legea îi evidențiază păcatele și îl trimite mereu și mereu ca prin credință să vină la Cristos și să se pocăiască de păcatele sale. Luther afirmă faptul că Legea nu mai aduce blestemul său peste creștin deoarece omul justificat prin credința în Cristos a fost eliberat de sub blestemul Legii. Legea nu îl mai condamnă pe creștin dar ea continuă să îi arate cum vrea Dumnezeu ca el să trăiască în calitate de om justificat și să îi evidențieze eșecurile în a trăi după voia lui Dumnezeu.

Primele două roluri sau uzanțe ale Legii sunt definite de către teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea ca fiind ”roluri negative” în sensul în care Legea acționează în aceste două cazuri - ”usus civilis” și ”usus theologicus” – spre condamnarea omului. Cel de-al treilea uz al Legii este definit de către teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea ca fiind un ”rol pozitiv”. Despre această orientare pozitivă a Legii ni se vorbește în termeni generici în Confesiunea Augustană la Articolele VI și XX. De aceea, la scurt timp după ce Confesiunea Augustana a apărut la 1530 a devenit necesar să fie definit mai pe larg acest al treilea rol al Legii. Conform teologiei luterane, Legea lui Dumnezeu este folosită pentru a preveni distrugerea creației prin perpetuarea păcatului; este folosită pentru a îngrozi conștiința omului cu privire la păcat și la mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului și este folosită pentru a îl ghida pe creștinul justificat prin credință în a trăi o viață după voia lui Dumnezeu și pentru a produce o roade ale credinței. Astfel, teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea și teologia Bisericii Lutherane Confesionale vorbesc despre: ”triplex usus legis” sau ”cele trei uzanțe (roluri) ale Legii”. Această expresie: ”triplex usus legis” este folosită de către reformatorul Martin Luther în lucrarea: ”Disputa împotriva antinominienilor” din anul 1538.

Pe lângă afirmațiile lui Martin Luther, Philip Melanchthon folosește, la rândul său, expresia ”triplex usus legis” sau ”cele trei uzanțe (roluri) ale Legii”. În comentariul său la Epistola Sfântului Apostol Paul către Coloseni din anul 1534, Melanchton prezintă a așa numită schemă scolastică a celor trei roluri sau uzanțe ale Legii. În anul 1535, în lucrarea: ”Loci communes theologici”, după ce vorbește despre uzul politic al Legii - ”usus civilis” – și despre uzul spiritual sau teologic al Legii - ”usus theologicus” -, Melanchthon prezintă cea de-a treia uzanță sau cel de-al treilea rol al Legii lui Dumnezeu. Conform lui Melanchthon, acest al treilea uz sau al treilea rol al Legii lui Dumnezeu se referă la creștinii deja regenerați prin justificarea lor prin credință. Philip Melanchthon argumentează faptul că toți creștinii care sunt regenerați prin justificarea lor înaintea lui Dumnezeu prin credința în Cristos sunt oameni care vor să trăiască o viață în conformitate cu voia lui Dumnezeu iar voia lui Dumnezeu ne este descoperită de către a treia uzanță a Legii. De altfel, în opinia lui Melanchthon, în cele mai multe cazuri, Domnul nostru Isus Cristos predică exact acest al treilea rol al Legii lui Dumnezeu. De aceea este eronat să vorbim despre așa-numitele: ”porunci ale lui Cristos” ci vorbim despre cea de-a treia uzanță a Legii lui Dumnezeu care a fost predicată de către Domnul Isus Cristos.

Ideea principală a teologiei Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la Legea lui Dumnezeu este aceea că Legea mereu acuză - ”Lex semper accusat” - sau că Legea doar acuză - ”Lex sola accusat”. Acest lucru este valabil și pentru cea de-a treia uzanță a Legii. La aproximativ un deceniu după trecerea la cele veșnice a lui Martin Luther, au existat mai multe dezbateri în sânul Bisericii Lutherane cu privire la Legea lui Dumnezeu. O grupare de lutherani condusă de către Andreas Poach a argumentat împotriva înțelegerii celei de-a treia uzanțe a Legii așa cum aceasta a fost predicată de către Martin Luther. Teologia Lutherană a fost apărată de către Martin Chemnitz și aliații săi care au argumenta despre faptul că a treia uzanță a Legii vorbește despre Lege ca despre un ghid de viață pentru creștin. Dar nu este vorba despre un ghid mort ci despre un ghid activ, un ghid care evidențiază și acuză eșecul creștinului de a trăi după voia lui Dumnezeu chiar și după justificare și regenerare, lucru care face ca și această a treia uzanță a Legii să fie o unealtă prin care Dumnezeu îl întoarce mereu și mereu pe creștin la pocăință prin credința în vestea cea bună a Evangheliei lui Cristos. Pentru că dezbaterile pe tema celei de-a treia uzanțe a Legii au fost destul de aprinse, Formula Concordiei din anul 1577 conține un întreg articol dedicat acestui subiect, mai precis Articolul VI numit: ”Despre cea de-a treia uzanță a Legii”. Formula Concordiei afirmă foarte clar faptul că această a treia uzanță a Legii vorbește despre rolul pe care Legea lui Dumnezeu o are în viața omului justificat și regenerat prin credință.

În încheierea acestui capitol dedicat celor trei roluri pe care Legea le joacă, trebuie să afirmăm faptul că în Teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, precum și pentru Biserica Lutherană Confesională, învățătura despre cel de-al treilea rol al Legii este înrădăcinată în antropologie și se bazează pe faptul că orice creștin, chiar și după justificare și regenerare, este ”simul justus et peccator” adică și justificat (sfânt) dar și păcătos în același timp. Despre antropologia luterană vom discuta în amănunt în ocaziile viitoare. Acum ne vom limita la a spune faptul că teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea preda faptul că omul credincios rămâne un păcătos pe tot parcursul vieții sale. Din acest motiv este necesar ca Legea lui Dumnezeu să fie mereu prezentă în viața creștinului și de aceea este necesar ca Biserica să predice Legea lui Dumnezeu nu numai celor necredincioși ci și celor credincioși. Creștinii sunt oameni ai faptelor bune iar Legea lui Dumnezeu este un companion în această direcție. Creștinilor nu li se predică Legea cu scopul ca ei să fie îngroziți de condamnarea pe care Dumnezeu o pronunță asupra păcatelor lor deoarece creștinul nu se mai află sub condamnarea sau sub blestemul Legii după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (Rom.5,1) respectiv: ”nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Rom.8,1). Creștinul nu mai este condamnat de către Lege deoarece Legea nu mai are putere asupra lui devreme ce creștinul a murit față de Lege în moartea lui Cristos, adică în Sacramentul Sfântului Botez. În cazul creștinului, adică referitor la cea de-a treia uzanță a Legii, Legea este un fel de ghid care îl conduce pe creștin într-o trăire în acord cu voia lui Dumnezeu, fiind un standard care măsoară evoluția creștinului în procesul de sfințire. Creștinul nu se mai apropie de Lege cu o conștiință înspăimântată ci cu bucuria de a fi așa cum Dumnezeu vrea ca el să fie. Tocmai pentru că în omul justificat prin credință și regenerat se dă o luptă continuă între omul vechi și omul nou, este nevoie de prezența Legii lui Dumnezeu pentru ca creștinul să fie condus pe drumul unei vieți creștine corecte, mai precis o viață după voia lui Dumnezeu ci nu după părerea omului. În absența Legii lui Dumnezeu, creștinul ar fi mereu în pericol fie să urmeze propria cale, fie să se supra-aprecieze în evoluția sa spirituală. Pentru creștin, Legea lui Dumnezeu rămâne valabilă pe tot parcursul vieții și reprezintă o ancorare a creștinului în realitate. O realitate în care pocăința rămâne un stil de viață pentru creștin.