Despre distincția dintre Lege și Evanghelie

Teologia Lutherană Confesională învață faptul că atunci când Dumnezeu vorbește, Legea și Evanghelia sunt cele două discursuri sau predici pe care Dumnezeu le proclamă omului păcătos. Aceste două tipuri de discurs stabilesc două oficii de predicare, ambele instituite de către Dumnezeu, care au scopuri diferite. Teologia Lutherană confesională afirmă faptul că ”Legea ucide în timp ce Evanghelia dă viață”. Această afirmație a teologiei Lutherane confesionale este una cu fundament în Sfânta Scriptură după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viaţă” (2Cor.3,6). Astfel, Sfânta Scriptură predă pe tot parcursul paginilor sale o evidentă distincție între ”blestem” și ”binecuvântare”, ”poruncă” și ”promisiune”, ”literă” și ”spirit” respectiv ”judecată” și ”iertare”.

În anul 1545, în prefața la scrierile sale în limba latină, descriind originile descoperirilor sale teologice care au stat la baza Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, reformatorul Martin Luther afirmă faptul că acestea sunt direct conectate cu descoperirea învățăturii despre distincția dintre Lege și Evanghelie. Câteva decenii mai târziu, Formula Concordiei declara în Articolul V faptul că învățătura despre distincția dintre Lege și Evanghelie reprezintă o ”lumină strălucitoare” cu care trebuie să fim foarte atenți. Aceste două discursuri pe care Dumnezeu le rostește în Sfânta Scriptură nu trebuie să fie confundate între ele și nici să fie separate deoarece, în acest caz, darul iertării păcatelor pe care Dumnezeu îl proclamă în și prin Cristos ar fi puternic afectat iar conștiința omului păcătos nu ar mai avea parte de confort. De asemenea, contrastul dintre Lege și Evanghelie nu reprezintă doar o unealtă de interpretare a Scripturilor și a lumii înconjurătoare ci lutheranismul vede distincția dintre Lege și Evanghelie ca fiind o lumină divină care luminează și revelează adevărul despre Creatorul lumii și despre creaturile sale.

În Apologia Confesiunii Augustana, în Articolul IV, Philip Melanchthon afirma faptul că toată Scriptura este în mod propriu divizată în cele două discursuri – sau cuvinte – Legea și Promisiunea. În aceeași lucrare, Philip Melanchthon acuză papalitatea cu privire la faptul că aceasta predica Legea ca pe un mijloc de remitere a păcatelor. În opinia lui Melanchthon, învățătura despre justificarea numai prin credință este fundamentată pe două oficii distincte de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu. Când distincția dintre aceste două oficii este corectă făcută, învățătura despre justificarea numai prin credință este mereu corect înțeleasă. Atunci când nu se face o distincție corectă între cele două oficii de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu, există mereu o mare confuzie cu privire la învățătura despre justificarea numai prin credință. Această confuzie este generată de faptul că atunci când distincția dintre cele două oficii de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu nu este corect făcută, Legea devine un substitut pentru Evanghelie iar din acestă eroare apar numeroase erezii grave privitoare la rolul și importanța faptelor bune în îndreptățirea păcătosului respectiv erezii grave privind rolul Legii în mântuirea omului. De aceea este deosebit de important ca distincția dintre Lege și Evanghelie să fie clar făcută și să nu existe o amestecare a Legii cu Evanghelia. Distincția acesta nu este una sintetică, în special prin faptul că învățătura despre harul lui Dumnezeu nu este văzută ca fiind un mijloc pentru împlinirea Legii. Din acest motiv, Biserica Lutherană Confesională, asemenea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, afirmă faptul că Legea și Evanghelia trebuie predicate ambele, împreună.

Învățătura pe care Martin Luther a predicat-o cu privire la distincția dintre Lege și Evanghelie nu a fost invenția Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Biserica Post-Apostolică a predicat acestă distincție împotriva ereticului Marcion. Marcion despărțea Legea de Evanghelie prin faptul că îl despărțea pe Dumnezeu Scripturii în doi dumnezei, unul al Vechiului Testament și unul al Noului Testament. Dumnezeul Vechiului Testament era predicat ca fiind un dumnezeu al Legii, un dumnezeu rău și obtuz în timp ce dumnezeul Noului Testament era predicat ca fiind un dumnezeu al Evanghelie, tatăl Domnului Isus Cristos. În contrast cu Marcion, Tertulian părea să argumenteze cu privire la o sinteză între cei doi dumnezei. Sfântul Augustin a fost teologul care a evidențiat limitele acestui zid ridicat între Lege și Evanghelie în special în controversele sale cu Pelagius și adepții acestuia care predicau suficiența naturii umane în ceea ce privește împlinirea Legii lui Dumnezeu. În lucrarea: ”De Spiritu et Littera” sau ”Despre spirit și literă” – o lucrare adresată pelagienilor – Sfântul Augustin folosește capitolul trei al celei de-a Doua Epistole a Sfântului Apostol Paul către Corinteni cu scopul de a arăta faptul că Legea faptelor – despre care Scriptura ne spune că este divină și bună – nu ne oferă nici un fel de ajutor în mântuire ci, din contră, ea nu face alt ceva decât să ucidă acolo unde lipsește darul Duhului Sfânt. Harul lui Dumnezeu ne oferă suport și ne ajută în a sintetiza Legea și Evanghelia, de aceea, pentru Sfântul Augustin litera și spiritul devin Legea și Evanghelia. Legea este cea care cauzează evadarea omului din păcat iar Evanghelia harului este cea care vine si completează acestă eliberare. Sfântul Augustin argumenta faptul că Legea încetează să mai fie o existență exterioară care este interesată de faptele bune ci devine o existență interioară, scrisă în inima omului. Chiar dacă acestă teologie a Sfântului Augustin a continuat să fie predicată în Evul Mediu, cel mai adesea textul vizat din cea de-a Doua Epistole a Sfântului Apostol Paul către Corinteni a fost mai degrabă folosit ca pe o dovadă a faptului că Scriptura nu trebuie interpretată într-un sens mai presus decât ce literar, mai precis într-un sens alegorico-spiritual.

Martin Luther a fost de acord cu afirmația Sfântului Augustin conform căreia Legea stă la baza eliberării omului din robia păcatului însă nu era de acord cu continuarea pe care Sfântul Augustin a formulat-o, anume faptul că harul sau Evanghelia ar fi o continuare sau o completare adusă Legii. Din contră, reformatorul Martin Luther vedea harul și Evanghelia ca reprezentând un sfârșit al Legii și al acuzațiilor aduse de către Lege împotriva păcătosului. Astfel, relația care se clădește între omul păcătos și Dumnezeu nu se mai fundamentează pe Lege deoarece Legea nu proclamă iertarea păcatelor ci proclamă condamnarea acestora. Păcătosul poate să se afle într-o relație cu Dumnezeu doar cu condiția ca păcatele sale să fie iertate pentru ca acestea să nu îl mai despartă pe om de Dumnezeu. De aceea, spre diferență de Sfântul Augustin care vedea harul ca fiind o putere pe care Dumnezeu i-o oferă omului păcătos pentru ca acesta să poată să împlinească Legea, Martin Luther afirma faptul că Evanghelia nu completează Legea ci Evanghelia înlocuiește Legea. Astfel, Martin Luther schimbă rugăciunea Sfântului Augustin pentru har într-o proclamare a Evangheliei care ne oferă exact ceea ce promite. Astfel, în contrast cu Sfântul Augustin, Martin Luther afirmă faptul că iertarea păcatelor nu vine prin împlinirea Legii – indiferent de stadiul de împlinire – ci vine prin Evanghelie, adică prin promisiunea lui Dumnezeu făcută omului în jertfa Domnului Isus Cristos.

Pentru Martin Luther, întreaga predicare a Cuvântului lui Dumnezeu depinde în totalitate de distincția dintre Lege și Evanghelie. Această distincție dintre Lege și Evanghelie a devenit parte a descoperirii Evangheliei pe care reformatorul de la Wittenberg a experimentat-o. Pentru Martin Luther, Legea reprezintă toate acele părți ale Cuvântului lui Dumnezeu care ne vorbesc despre ceea ce omul trebuie să facă pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și despre mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva oricărui eșec în această direcție. Rolul Legii este acela de al pune pe om față în față cu păcatele sale și, mai mult decât atât, rolul Legii este acela de al pune pe omul păcătos față în față cu mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului. Prin împlinirea acestor roluri speciale, Legea zdrobește inima omului păcătos, zdrobește imaginea de sine și distruge orice speranță de auto-îndreptățire pe baza faptelor. Astfel, conform lui Martin Luther și a lui Philip Melanchthon, Legea lui Dumnezeu face o lucrare care este una exterioară omului ci nu una care vine din interiorul său. În contrast cu Legea, Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos este o proclamare nu a ceea ce omul trebuie să facă ci este o proclamare a ceea ce Dumnezeu face, mai precis a ceea ce Dumnezeu oferă: anume iertarea păcatelor pe care Legea are rolul de a le scoate în evidență. Astfel, Legea trimite la lucrarea omului pe când Evanghelia trimite la lucrarea lui Dumnezeu.

Pentru Martin Luther, predicarea Legii precedă predicarea Evangheliei exact așa cum moartea precedă întotdeauna învierea. Doar acolo care face distincția dintre Lege și Evanghelie este experimentată o pocăință autentică după cum afirmă Martin Luther în Articolele Schmalkaldice în Secțiunea a treia. Scriptura ne spune faptul înainte de căderea omului în păcat, Dumnezeu l-a pus pe om față în față cu Legea lui Dumnezeu și cu moartea ca o consecință a încălcării acestei Legi. Legea a fost dată omului pentru ca, prin expunerea consecințelor sale severe îndreptate împotriva păcatului, să îl țină pe om în frâu pentru a nu păcătui. Legea nu a fost însă folosită niciodată de către Dumnezeu pentru ai face pe oameni drepți înaintea lui ci doar pentru a le arata ceea ce înseamnă să fi drept înaintea lui Dumnezeu. Deși acest uz al Legii este unul evident, Sfânta Scriptură ne vorbește despre principalul scop al Legii ca fiind acela de a scoate în evidență toate păcatele omului, chiar și a celor mai ascunse păcate, dar și acela de a evidenția răul care este generat de către păcat. De aceea Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că: ”Legea a venit şi ea ca să se înmulţească greşeala” (Rom.5,20). Putem, astfel, să spunem faptul că pentru Martin Luther, rolul Legii este acela de a înfrâna păcatul și de a evidenția păcatul. Conform teologiei Lutherane din Secolul al XVI-lea dar și a teologiei Lutherane confesionale din prezent, Legea are ca rol să îi distrugă atât pe păcătoșii vizibili cât și pe sfinții falși, adică a acelora care au o părere de sine bună.

Martin Luther afirma faptul că numai Evanghelia poate să îl elibereze pe om din robia păcatului, a morții și a diavolului. Evanghelia este vestea cea bună despre Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat venind în lumea noastră a păcatului și care s-a adus pe sine ca jertfă pentru păcat, murind pe cruce și înviind dintre cei morți pentru mântuirea noastră după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”care a fost dat [la moarte] pentru greşelile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificaţi” (Rom.4,25). Funcția principală a Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos este aceea de a proclama iertarea păcatelor. Aceasta funcție vine din esența Evanghelie care este promisiunea pe care Evanghelia o proclamă ci nu din vreo poruncă pe care Evanghelia ar conține-o. Promisiune pe care Evanghelia lui Cristos ne-o face se bazează pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a împlini exact ceea ce spune și să facă dintr-un păcătos o persoană care crede în Isus Cristos. Acest har bogat pe care Dumnezeu ni-l oferă în proclamarea Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos vine la noi pe mai multe căi. Este vorba despre proclamarea Evangheliei prin predicare, administrarea Sfântului Botez, administrarea Sfintei Absoluțiuni (prin puterea cheilor) și administrarea Sacramentului Euharistiei.

Predicarea celor două oficii ale Cuvântului lui Dumnezeu, Legea și Evanghelia, a devenit sursă de controversă în sânul Bisericilor Lutherane. Controversa antinomistă s-a născut atunci când unii teologi luterani au separat Legea de Evanghelie afirmând, pe baza filozofiei lui Aristotel, faptul că două lucruri contrarii nu pot forma niciodată un întreg. Acest principiu rațional i-a condus pe unii teologi Luterani să respingă distincția pe care teologia Reformei Lutherane o făcea între Lege și Evanghelie dar și principiul: ”Simul iustus et peccator” care afirma faptul că pe tot parcursul vieții lui creștinul este în același timp complet justificat în baza promisiunilor Evangheliei și complet păcătos după cum îl descoperă în mod continuu Legea lui Dumnezeu. Majoritatea covârșitoare a antinomiștilor au sfârșit în a nega rolul Legii în mântuirea omului, afirmând că aceasta nu mai are nici un fel de efect sau importanță în viața creștinului ci doar în viața celui necredincios.

Distincția pe care Martin Luther a făcut-o între Lege și Evanghelie a fost puternic accentuată în controversa cu antinomiștii din perioada 1537 – 1540. Învățătura lui Martin Luther era centrată pe afirmația pe care Sfântul Apostol Paul o face în Prima Epistolă către Romani unde citim astfel: ”τέλος γὰρ νόμου Χριστὸς” (Rom.10,4). În limba română, afirmația Sfântului Apostol Paul se traduce astfel: ”Cristos este sfârșitul Legii”. Agrigola, teologul luteran care a dat naștere controversei antinomiste, a obiectat la afirmația reformatorului Martin Luther prin care acesta din urmă susținea faptul că Legea lui Dumnezeu își face în continuu lucrarea de ucidere deoarece omului îi este imposibil să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Astfel, descoperind mereu și mereu eșecul omului de a asculta de Dumnezeu, Legea îl trimite în mod continuu pe om la Cristos de unde să obțină îndreptățirea prin har. Martin Luther a predicat faptul că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat și nu a venit în lumea noastră cu scopul de a cere de la om o ascultare asemănătoare cu cea pe care Legea o cerea. Acestă afirmație este una de foarte mare actualitate deoarece în prezent numeroși creștini susțin faptul că Domnul Isus Cristos a venit la om ca o nouă Lege, cerând ascultarea exact așa cum Legea o cere. Luther considera faptul că Domnul Isus Cristos nu a venit în acestă lume pentru a cere ascultare din partea omului ci pentru ai oferi omului propria sa ascultare. Legea lui Dumnezeu este adusă la sfârșit prin împlinirea ei în întruparea, nașterea, viața, moartea și în învierea lui Cristos. Moartea și învierea lui Cristos sunt fundamentul noii creații, a Împărăției lui Cristos în care păcătosul care crede Evanghelia este iertat de păcate și primește dreptatea lui Cristos prin har. Crucea lui Cristos este cea care împarte istoria acestei lumi în ”înainte de Cristos” și ”după Cristos”. Înainte de Cristos, Legea ne acuza ca păcătoși și ne punea față în față cu mânia lui Dumnezeu, acesta fiind de altfel rolul principal al Legii. După Cristos, Legea nu dispare ci ea continuă să existe însă existența ei devine una de Lege împlinită. După Cristos Legea rămâne mereu mai prejos decât Cristos sau în urma lui Cristos deoarece Cristos a împlinit acestă Lege iar această dreptate a împlinirii Legii o impută oricărei persoane care crede în Cristos în urma auziri Evanghelie.

O altă controversă care a afectat Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a fost Controversa Majoristică. Această controversă a marcat perioada 1551-1562. La acest moment istoric, Reforma Lutherană deja articula foarte clar ceea ce a primit denumirea de: ”a treia uzanță a Legii”. Este vorba despre rolul pe care Legea lui Dumnezeu îl joacă în viața celui care deja a fost justificat prin credința în Cristos, adică a omului deja regenerat prin credință. Acestă temă cu privire la a treia uzanță a Legii avea să marcheze gândirea teologică a Ortodoxiei Lutherane. Despre acestă a treia uzanță a Legii, Philip Melanchthon vorbise deja în Comentariul său la Epistola Sfântului Apostol Paul către Coloseni din anul 1534 și în lucrarea: Loci Communes din anul 1535 unde prezentase Legea lui Dumnezeu ca fiind o necesitate speculativă a esenței lui Dumnezeu. Astfel, o veche controversă dintre Ieronim și Augustin a revenit printre teologii care se întrebau de ce Dumnezeu a dat o Lege pe care omul era incapabil să o împlinească. Sinodul de la Eisenach din anul 1556 a condamnat ideile avansate de către cei care au inițiat și alimentat controversa Majoristică. Sinodul a afirmat faptul că deoarece nici un păcătos nu poate să împlinească cerințele Legii lui Dumnezeu, printr-o teorie speculativă, Adam trebuie să fi avut toată puterea să împlinească acestă Lege prin faptele lui. Dacă lucrurile nu ar fi stat așa am putea să concluzionăm faptul că Dumnezeu se contrazice pe sine.

Mișcarea Pietistă a afectat grav învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la distincția dintre Lege și Evanghelie, în special în ceea ce privește cea de-a treia uzanță a Legii, urmând o linie legalistă în ceea ce privește viețuirea creștinului. Mișcarea Pietistă a predicat Legea ca pe un mijloc de sfințire a creștinului. Aceasta era situația în marea majoritate a Bisericilor Lutherane la momentul în care C.W.F. Walther a scris celebra sa lucrare: ”Distincția dintre Lege și Evanghelie” în anul 1897. Re-confesionalizarea lutheranismului coincide cu reîntoarcerea unor Biserici Lutherane la învățătura Confesiunilor Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea, inclusiv la învățătura cu privire la distincția dintre Lege și Evanghelie. Astfel, Bisericile Lutherane Confesionale sunt Bisericile Lutherane din prezent care continuă să predice învățătura Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Conform acestei învățături, Legea ucide în timp ce Evanghelia oferă viață. În acest sens, Evanghelia este finalul Legii deoarece Evanghelia ne-a eliberat de sub blestemul și condamnarea Legii pe toți aceea care credem în promisiunile pe care Dumnezeu ni le face în Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos.