Despre Tradiția Bisericii

Este foarte bine cunoscut faptul că reformatorul Martin Luther a avut o poziționare aparte față de tradiția Bisericii în comparație cu poziția altor teologi din zona protestantă. Mulți teologi afirmă faptul că această poziție a fost una nuanțată. Reformatorul Martin Luther a denunțat orice pretenție care ar fi susținut faptul că tradiția este necesară pentru mântuirea omului sau pentru bunul mers al Bisericii. Luther își fundamenta poziția cu privire la importanța tradiției pentru mântuirea omului pe argumentul care spunea faptul că nici măcar Legea lui Moise care este de natură divină nu poate să îl justifice pe omul păcătos cu atât mai puțin ar putea să o facă niște tradiții care sunt de natură umană, majoritatea dintre acestea neavând nici măcar un fundament scriptural.

Din acest motiv, Martin Luther a încurajat respingerea oricăror tradiții umane care se aflau în conflict cu învățătura predicată de către Sfânta Scriptură. În cartea sa din anul 1523 intitulată: ”Dacă o adunare creștină sau parohie are drepturi și puteri”, Martin Luther îi îndemna pe slujitorii Bisericii să nu urmeze tradițiile, legile, precedentele sau practicile care nu au fost instituite de către Biserică pe baza Scripturilor ci au fost instituite de către papi, împărați sau episcopi chiar dacă acestea sunt prezente în Biserică de sute de ani. În opinia lui Martin Luther, toată viața Bisericii trebuie să fie fundamentată pe învățătura predicată de către Sfânta Scriptură deoarece Cuvântul lui Dumnezeu și tradiția omenească sunt în contradicție (LW.39:306). Astfel, în opinia lui Martin Luther, tradițiile umane nu trebuie să aibă nici un fel de greutate în Biserică. Concluzia pe care reformatorul Martin Luther o trage cu privire la tradiție este exprimată foarte concis în lucrarea: ”Despre slujire” din anul 1523, acolo unde afirmă faptul că Biserica lui Cristos trebuie să fie cunoscută nu pe baza tradițiilor sau obiceiurilor omenești ci pe baza Cuvântului lui Dumnezeu (LW.40:41)

Plecând de la aceste afirmații, Luther nu vedea nici un rost pentru aceia care predicau faptul că tinerea tradițiilor umane ar fi necesară pentru mântuire. În prelegerile sale la Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni, reformatorul de la Wittenberg afirma faptul că oricine învăța faptul că Legea lui Dumnezeu sau tradițiile umane sunt necesare spre a fi împlinite pentru ca omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu nu făcea alt ceva decât să ducă omul într-o altă formă de sclavie (LW.26:443). În același timp însă, Martin Luther a avut o atitudine similară și față de toți acei predicatori care învățau faptul că renunțarea la orice practică sau învățătură care provine din tradiție este obligatorie dacă cineva vrea sa fie mântuit. Cu alte cuvinte, Martin Luther îi condamna pe aceia care afirmau necesitatea tradiției în mântuire dar și pe aceia care considerau că respingerea tradiției este necesară pentru mântuire.

Martin Luther considera faptul că respingerea tradiției nu trebuie făcută in corpore. Dacă întreaga tradiție ar fi respinsă, atunci Biserica ar însemna să fie date la o parte numeroase lucruri care sunt cu adevărat folositoare și bune pentru Biserică, ba chiar necesare o parte dintre aceste tradiții. Astfel, în lucrarea: ”Despre libertatea creștinului” din anul 1520, Martin Luther afirma deja faptul că sunt mulți aceia care, o dată ce aud despre libertatea pe care credința o aduce creștinului, nu fac alt ceva decât să se reîntoarcă spre patimile carnale considerând că absolut orice este îngăduit de acestă libertate. Acești omeni vor să demonstreze faptul că sunt cu adevărat liberi prin disprețuirea ceremoniilor și a ritualurilor Bisericii și, spunea Luther, pentru ași arata acest dispreț: ”vor să mănânce carne în acele zile în care alți creștini țin post” (LW.31:372). În felul acesta îi critica Martin Luther în mod special pe aceia care îmbrățișaseră Reforma Anabaptistă și care susțineau faptul că tot ceea ce caracteriza Biserica Romano-Catolică era greșit și trebuia înlăturat.

Pentru Martin Luther o astfel de atitudine era de neconceput și distructivă la adresa Bisericii. Luther afirma faptul că Domnul Isus Cristos a corectat erorile fariseilor dar el nu a distrus absolut tot ceea ce predicau aceștia. Luther afirma faptul că sunt multe lucruri care sunt bune și sunt cu adevărat creștine în Biserica Medievală (Romano-Catolică), lucruri care sunt fundamentate pe Scriptură și care trebuie să fie păstrate de către Biserică. Martin Luther afirma în cartea sa: ”Cu privire la rebotezare” din anul 1528 faptul că în Biserica Romano-Catolică există Sfânta Scriptură; există Sacramentul Botezului; există Sacramentul Euharistiei; există Absoluțiunea care aduce iertarea păcatelor; există Oficiul Pastoral; există rugăciunea Tatăl nostru; există Cele Zece Porunci și există crezurile Bisericii Post-Apostolice (LW.40:231-232).

Ceea ce Martin Luther a propus nu a fost o renunțare totală la tot ceea ce provenea din tradiția umană ci el a propus o identificare și o îndepărtare doar a acelor elemente ale tradiției care stăteau împotriva învățăturilor predate de către Sfânta Scriptură. Toate acele elemente ale tradiției care nu erau în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu și care erau benefice Bisericii, trebuiau negreșit să fie păstrate cu condiția ca acestea să nu fie niciodată predicate ca fiind necesare mântuirii. Acestă poziție este foarte clar expusă în predica sa pentru Duminica Invocabit din anul 1522 în care denunța extremismul lui Adreas Karlstadt care a instigat la distrugerea icoanelor din Biserici și la mutilarea Liturghiei. Cu acestă ocazie, Martin Luther afirma faptul că toți aceia care depun eforturi să înlăture anumite tradiții liturgice ale Bisericii fac o greșeală. În acest sens, Martin Luther afirma că anumite tradiții din practica liturgică a Bisericii nu se găsesc în mod expres în Scriptură însă ele au fost introduse în Biserică de dragul unei închinări ordonate și reverențiale (LW.51:73). Cu privire la care aspecte din tradiție trebuie să decidem pentru păstrare sau pentru eliminare, Martin Luther considera faptul că nu trebuia eliminată acea parte a tradiției care nu venea în conflict cu Scriptura dar care erau de folos Bisericii pentru închinare, aceste aspecte urmând să fie considerate drept elemente de exercitate a libertății creștine (LW.51:74).

Pentru Martin Luther atunci când era investigată tradiția pentru a se decide ceea ce trebuia păstrat respectiv ceea ce trebuia eliminat, trebuia să se aibă în vedere cele două mari porunci ale lui Dumnezeu: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!” respectiv: ”Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mc.12,30-31). Contextul în care Biserica trebuie să acționeze este dragostea față de Dumnezeu și față de aproape. În lucrarea: ”Despre Concilii și Biserică” din anul 1539, Martin Luther dezbătea despre cum în la Conciliul Bisericesc de la Ierusalim (Fapte 15) Sfântul Apostol Petru afirma mântuirea numai prin credință în timp ce Sfântul Apostol Iacov vorbea despre o mântuire care necesita împlinirea Legii. Reformatorul Martin Luther afirma faptul că cele două predici – ce a Sfântului Apostol Petru și cea a Sfântului Apostol Iacov – sunt doar aparent contradictorii deoarece Sfântul Apostol Petru pune accentul pe credință în timp ce Sfântul Apostol Iacov pune accentul pe iubire. În acest sens, Sfântul Apostol Petru are dreptate când spune că mântuirea omului este fundamentată pe credință ci nu pe Lege. Legea nu trebuie să aibă nici un fel de loc în mântuirea omului motiv pentru care creștinul poate să mănânce sânge și chiar carne care a fost sacrificată idolilor deoarece creștinul este responsabil înaintea lui Dumnezeu ci nu înaintea oamenilor. Mântuirea este fundamentată pe mila și harului lui Dumnezeu pentru omul păcătos ci nu pe opiniile sau atitudinea oamenilor. În același timp, însă, Sfântul Apostol Iacov vine și afirmă faptul că un creștin își ca trăi viața mereu interesat să arate iubire aproapelui său. De aceea, exclusiv din dragoste față de semen, creștinul nu ar trebui să practice anumite lucruri care ar fi ofensatoare pentru aproapele lui pentru a nu crea obstacole inutile (LW.41,77).

Privind la aceste argumente, cu atât mai mult trebuie să le avem în vedere atunci când aducem în discuție problema tradiției care, de-a lungul veacurilor a fost supusă atât de multor controverse. Tot în lucrarea: ”Despre Concilii și Biserică” din anul 1539, Martin Luther afirma faptul că trebuie să avem libertatea și puterea de a celebra Învierea Domnului atunci când considerăm că este cel mai propice pentru Biserică. Tot ceea ce trebuie avut în vedere este ca o astfel de decizie să nu aparțină doar unui grup restrâns ci să întrunească acordul Bisericii. Martin Luther afirma faptul că libertatea creștinului nu trebuie restrânsă de calendare bisericești iar Biserica trebuie să fie liberă să fixeze sărbători, sezoane și zile liturgice după cum consideră că este mai bine. Totuși, Martin Luther îndemna Biserica să păstreze lucrurile acestea așa cum erau deja practicate de sute de ani în condițiile în care nu se descoperă la acestea nici un fel de element care să contravină învățăturilor Sfintei Scripturi (LW.42,67).

Este foarte important de reținut în special de către creștinii care au decis să urmeze direcția Reformei Radicale, faptul că Martin Luther s-a apropiat de tradiție de pe următoarea poziție: orice tradiție umană este inocentă și bună de uzat de către Biserică până în momentul în care ea se dovedește vinovată de opoziție față de învățăturile Sfintei Scripturi și trebuie eliminată. Atunci însă când o tradiție contrazice învățătura Sfintei Scripturi, când o tradiție interferează negativ cu creșterea Bisericii în credință sau când aceasta abate Biserica de la mandatul pe care aceasta l-a primit de la Domnul Isus Cristos, respectiva tradiție trebuie să fie înlăturată. Despre ritualuri și ceremonii, în aceeași notă, Martin Luther afirma faptul că acestea sunt bune și necesare Bisericii cu condiția ca acestea să conducă Biserica spre creștere în credință. Cu toate acestea, Luther reținea faptul că nici un fel de ritual sau ceremonie nu este necesar mântuirii omului ci doar edificării Bisericii.

În lucrarea: ”Despre ordinea Liturghiei și a comuniunii pentru Biserica din Wittenberg” scrisă în anul 1523, Martin Luther afirma faptul că dorința lui a fost aceea ca ordinea Liturghiei să fie reformată într-un mod pașnic ci nu brutal (LW.53:19). Trebuie să reținem faptul că reformarea Liturghiei nu a însemnat sub nici o formă aducerea de inovații acesteia. Martin Luther nu a construit o ordine Liturgică nouă pentru Biserică ci el doar a eliminat din ordinea liturgică deja existentă în Biserica Medievală acele elemente provenite din tradiția umană și care contraziceau învățătura proclamată de către Cuvântul lui Dumnezeu. Martin Luther era foarte convins cu privire la faptul că ordinea Liturgică provenea de la Sfinții Apostoli de aceea ea nu trebuia să fie distrusă ci doar reformată, adică readusă la forma în care era practicată în Biserica Apostolică și Post-Apostolică. De aceea, Martin Luther vorbea despre o purificare a Liturghiei Bisericii ci nu despre o inovare sau modificare.

Martin Luther a păstrat în Liturghia Bisericii elementele din liturghia Bisericii Medievale (Romano-Catolice) precum: Intro, Kyrie, Gloria, rugăciunile liturgice, citirile din Scriptură, crezurile Bisericii, predicarea Evangheliei, Sanctus, Cuvintele de instituire ale Sacramentului Euharistiei, Agnus Dei și imnurile liturgice. De asemenea, Martin Luther a insistat pentru păstrarea elementelor de artă bisericească precum icoane, crucifix și statui. A păstrat și alte elemente liturgice precum orga, vestimentația clericală, lumânările și tămâia, acestea din urmă considerându-le ca fiind elemente tolerabile pentru acest timp al Bisericii (LW.53,22). Martin Luther a reținut faptul că numai acele elemente dogmatice și liturgice care contravin Scripturii trebuie numaidecât înlăturare. În același timp, Martin Luther era ferm în a afirma faptul că anumite practici liturgice erau păstrate cu dorința de a edifica Biserica pe drumul credinței ci nu ca și când acestea ar fi necesare mântuirii sau chiar necesare închinării. De aceea aceste practici nu trebuie să conducă Biserica spre abuzuri asemănătoare cu cele care au caracterizat Biserica Medievală. Ceremoniile și ritualurile trebuie să fie practicate pentru creșterea în credință ci nu pentru punerea creștinilor într-o formă de robie spirituală (LW.53:90).

La rândul său, Philip Melanchthon afirma faptul că ordinea liturgică a Bisericii și Calendarul Liturgic al Bisericii trebuie păstrate pentru a menține buna desfășurarea a închinării Bisericii. Totuși acestea nu sunt necesare mântuirii. De aceea, atât Martin Luther cât și Philip Melanchthon împreună cu alți teologi ai Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea au fost atât de vehemenți împotriva ordinelor monastice.

Confesiunea Augustana din anul 1530 conține o secțiune denumită: ”Abuzuri care au fost corectate”. În acestă secțiune sunt incluse aspecte care țin de ordinea liturgică a Bisericii. Concluzia secțiunii este aceea că Biserica nu ar trebui să comită abuzuri prin impunerea unor tradiții umane ca și când acestea ar fi necesare pentru mântuirea omului. Nici o tradiție umană nu este necesară mântuirii.

Problema tradiției a fost dezbătută de către Biserică și după trecerea la Domnul a reformatorului Martin Luther. După Războiul Schmalkaldic, o dată cu Interimatul sau Pacea de la Augsburg, în Biserica Lutherană s-a pus problema reintroducerii anumitor elemente din tradiția Bisericii Medievale cu scopul securizării păcii între romano-catolici și luterani. Aceste elemente au fost declarate ca fiind însă ”adiaphora”, adică elemente neimportante care erau introduse sau nu, în funcție de dorința fiecărei parohii. Ele nu reprezentau un element obligatoriu pentru închinarea Bisericii. Pornind de la acest eveniment s-a declanșat o controversă în sânul Bisericii Lutherane pe tema modului în care aceste elemente ”adiaphora” trebuiau înțelese. Formula Concordiei a pus capăt acestei controverse trasând definitiv poziția Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la tradițiile umane reținute în Liturghie. Formula Concordiei afirmă faptul că multe dintre aceste elemente sunt parte a identității Bisericii Lutherane și, deși ele nu sunt necesare pentru mântuirea omului, Biserica le afirmă cu tărie mai ales atunci când elemente din afara Bisericii Lutherane – în principal din zona Bisericilor Reformate și, mai nou, din zona Bisericilor Neoprotestante – vin să ceară înlăturarea lor.

Acesta este motivul pentru care, pentru mulți creștini din zona protestantă și neo-protestantă, Biserica Lutherană Confesională – continuatoarea dogmatică și liturgică a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea – seamănă atât de mult cu Biserica Romano-Catolică. Cu toate acestea, Biserica Lutherană Confesională se deosebește radical de Biserica Romano-Catolică în toate acele aspecte în care există asemănare deoarece Biserica Lutherană Confesională abordează dogmatica și închinarea Bisericii pe baza Sfintei Scripturi ci nu a tradițiilor umane. Elementele care compun teologia și închinarea Bisericii Lutherane Confesională vorbesc despre identitatea noastră teologică și liturgică dovedind ancorarea Bisericii noastre în Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea dar și în Biserica Apostolică și Post-Apostolică. Deși afirmăm cu tărie că acele elemente de închinare care provin din tradiție nu sunt necesare mântuirii, Biserica Lutherană Confesională nu renunță la ele ci, din contră, le promovează cu tărie tocmai pentru că mulți protestanți le condamnă și cer renunțarea la acestea. Biserica Lutherană Confesională consideră faptul că aceste elemente sunt fundamentate pe libertatea creștinului în Cristos și, asemenea lui Martin Luther, Biserica Lutherană Confesională din prezent îi condamnă pe toți aceia care afirmă necesitatea tradiției pentru a fi creștin și pentru a fi mântuit dar și pe toți aceia care considerau că respingerea tradiției este necesară pentru a fi creștin și pentru a fi mântuit.