Introducere În ISTORIA ReformEI LutheranE

Introducere in contextul social, cultural, economic, politic si spiritual alReformei Lutherane din Secolul al XVI-lea

Reforma Lutherană este văzuta, in istorie, ca reprezentând unul dintre cele mai remarcabile evenimente care au marcat lumea. Rolul acestei revoluții spirituale - așa cum o numesc o serie de istorici laici - este unul deosebit de important deoarece se consideră faptul că reprezintă granița dintre Evul Mediu și emanciparea socială, culturală și tehnologică a Europei începând cu secolul al XVI-lea. Din punct de vedere spiritual, Reforma Lutherană reprezintă nu doar o schisma în sânul Bisericii din Apus - așa cum o consideră unii teologii romano-catolici si ortodocși răsăriteni - ci o trezire religioasă cu o așa de mare amploare încât, exceptând momentul de la Cincizecime, istoria nu ne mai relatează vreun eveniment asemănător.

La începutul secolului al XVI-a, în mila lui Dumnezeu, nordul si o parte din centrul Europei ies din întunericul spiritual în care au fost ținute vreme de veacuri datorită superstițiilor si abuzurilor care au fost introduse în Biserică. Locuitorii acestor ținuturi încep să aibă acces și să cunoască Cuvântul Sfanț și să afle voia pe care Dumnezeu o are față de ființele create. Întunericul in care se adâncise Biserica lui Cristos in timpul Evului Mediu era acum stratus de raze de lumină, învățătura Bisericii Primare devenind din ce în ce mai de actualitate.

Reforma pare să fi fost un eveniment spontan la începutul Secolului al XVI-lea. Ea nu a fost nicidecum însă rezultatul unui capriciu si nici nu a fost o simpla revolta naționalista a unor germani frustrați, așa cum susțin anumiți teologi post-moderni. Începând cu prima parte a secolului al XV-lea se pot vedea diverse tentative, unele modeste, altele mai accentuate, care au cutremurat pentru putina vreme creștinătatea apuseană.

In primul rând, Reforma Lutherană coincide in multe aspecte istorice, culturale și artistice cu Renașterea. Renașterea este - spre deosebire de Reforma Lutherană - o mișcare revoluționar-culturală care a avut drept scop readucerea în actualitate a culturii și gândirii antice. Aceasta gândire antica contrasta enorm cu decăderea intelectuala a Evului Mediu. Evul Mediu reprezintă cel mai mare handicap cultural al Europei. Aproape nici un fel de creație sau inovație nu au fost remarcate in aceasta perioadă istorică. Biserica si sistemul despotic impus de către papalitate anihilase aproape în totalitate orice dorința umana cu privire la dezvoltare. Biserica Romano-Catolică devenise practic un fel de ”one man show” al Evului Mediu. Ea dicta in orice domeniu fie el spiritual sau laic. Papa de la Roma devenise puterea absoluta în Europa atât în probleme spirituale cât și în materie de geopolitica. Din acest motiv este foarte interesant sa știm că Renașterea - aceasta mișcare umanista - care avea ca principal scop emanciparea omului si glorificarea pana la urma a creaturii, a pornit chiar din Italia, inima supremației papale.

Renașterea a avut ca o primă consecința renașterea limbilor antice, cu precădere a limbilor biblice - ebraica și greaca. Greaca a atras atenția in mod special pentru studiu, fiind considerată limba elitei intelectuale. Anumiți teologi, în mod special cei care mai erau interesați de studiu suplimentar, au avut astfel ocazia de a se apleca asupra Scripturilor in limba de origine, acest lucru având implicații radicale asupra reformei Bisericii. De asemenea, arta avea să cunoască o dezvoltare accelerata și acest lucru avea să concentreze atenția către refacerea Bisericilor atât in ceea ce privește pictura cat si arhitectura.

Un alt aspect despre care trebuie să ținem cont este dezvoltarea tehnologică. Johannes von Guttenberg, la jumătatea secolului al XV-lea, reușea să tipărească în masa Sfânta Scriptura, eveniment care avea să conducă la o schimbare greu de cântărit în istoria omenirii. Manuscrisele care până atunci erau la doar îndemna a unei elite a societății sau a Bisericii puteau acum să fie tipărite cu ajutorul presei inventate de metalurgistul german. Astfel acestea cărți ajungeau sa fie disponibile, la preturi accesibile, tuturor celor care erau interesați de acestea. Cu ajutorul mașinii de tipărit, Sfânta Scriptură, scrierile Părinților Bisericilor si alte documente spirituale importante ajungeau, după secole de întuneric, la îndemâna populației. De asemenea, gândirea și ideile diverșilor teologi sau oameni de cultură era mult mai ușor să fie propagate în rândul maselor.

Un alt factor care trebuie remarcat în aceasta perioadă este revoluția academică. Marile orașe ale Europei deveneau adevărate campusuri universitate care concentrau tineri din numeroase regiuni, generând astfel un amestec de tradiții, cultură și concepte. Granițele erau în acest fel depășite iar oameni cu orientări diferite aveau posibilitatea să se remarce si astfel să contribuie la dezvoltarea unei gândiri cu adevărat europene. Datorita faptului ca cei care calcau pragurile universitarilor erau, în general tineri, aceștia dezvoltau și o puternică inclinație revoluționara, devenind astfel activi in emanciparea comunitarilor în care se întorceau după finalizarea studiilor. Acest lucru a condus la schimbări fără precedent în rândul maselor astfel încât acestea deveneau din ce in ce mai greu de ținut in ignoranta si teroare.

Cu toate acestea, Renașterea nu a fost un aliat al Reformei Bisericii. Mai degrabă, putem spune faptul că acțiunea acesteia a fost doar una favorabila pentru Reformă prin faptul ca a acționat în mod special împotriva tiraniei si împotriva întunericului în care era înecată umanitatea în Evul Mediu. Nu putem sa discutam despre o legătura de colaborare între actorii Renașterii și cei ai Reformei Lutherane cu toate că cei dintâi au exercitat o puternică influență asupra celor din urmă.

Astfel, revoluția culturala, sociala si tehnologica a Renașterii nu a rămas fără ecou în lumea religioasa a Europei de Apus. De-a lungul secolului al XV-lea, semnele necesitații unei schimbări în Biserică erau din ce în ce mai evidente. Oameni precum John Wyclif, Jan Hus, Ieronim din Praga, Francesco Petrarca, Girolamo Savonarola sau Erasmus din Rotterdam, au fost acei teologi sau filozofi care au considerat ca starea în care se afla Biserica Medievală nu era una în conformitate cu standardele cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu și au încercat sa lupte împotriva acestui sistem plin de abuzuri și de erori. Din nefericire, o parte dintre ei au sfârșit arși pe rug sau au fost aduși la tăcere prin diverse presiuni. În ciuda unei opoziții uneori chiar violente din partea Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu a fost tradus, gratie unora dintre acești învățați în diverse alte limbi ale Europei, altele decât limba latina, limba general utilizată în Biserica Medievală. Ideile revoluționare ale acestor pre-reformatori aveau, gratie tiparului, să depășească granițele regiunilor în care aceștia activau. De asemenea, Universitățile au devenit și ele medii propice pentru ca aceste idei reformatoare sa nu fie pierdute ci să prindă din ce in ce mai mult avânt, ajungând fie răspândite în foarte multe comunității de-a lungul Europei. Tinerii studenți reveneau la casele lor împreună cu tot acest bagaj acumulat, catalizând astfel schimbările care vor urma.

In ciuda acestor câteva elemente pozitive, finalul Evului Mediu a înregistrat unele aspecte extrem de negre, aspecte care au catalizat declanșarea Reformei Lutherane în mod special. În opoziție cu luxul de care se bucurau liderii clerului, Biserica deținea un număr foarte mare de parohii extrem de sărace, parohii care erau nevoite să practice diverse meșteșuguri care sa le poată oferi slujitorilor un nivel de trai minim. Lăcomia Bisericii atinsese cote alarmante deoarece se apela la absolut orice fel de metodă, indiferent cat de absurdă era, pentru a impune taxe și pentru a stoarce banii de la populație. Pe lângă acestea, Biserica a hotărât să impună o taxa obligatorie fiecărei parohii, lucru care a condus și mai mult la umilirea slujitorilor de rând dar și a credincioșilor care trebuiau să plătească pentru fiecare atenție pe care o primeau din partea Bisericii. Mai mult decât atât, credincioșii de rând ajungeau în anumite circumstanțe să se lovească de paradoxul creat de luxul în care trăiau înalții prelații ai Bisericii ți sărăcia în care supraviețuiau marea masa a creștinilor, inclusiv marea masă a preoților.

Pentru a menține această stare de fapt Biserica Romano-Catolică uza nu doar de abuzuri de funcție - înalții prelații amenințând cu excomunicarea pe toți preoții care nu aveau sa se supună hotărârilor lor - dar depuneau eforturi continue pentru a menține poporul în stare de teroare spirituală în primul rând prin amenințări continue cu flăcările purgatoriului. Acest lucru era posibil deoarece în Evul Mediu, frica de Diavol ți de Iad erau mult mai pronunțate decât credința în iubirea lui Dumnezeu și în jertfa lui Cristos. Oamenii erau dispuși la o ascultare aproape oarba de Biserica doar de teamă că aceasta ar putea să îi lase pradă demonilor și chinurilor din Purgatoriu. Romano-catolicismul învăța faptul ca Biserica, prin voia lui Dumnezeu, este atotstăpânitoare asupra acestei lumi și, astfel ea are toată puterea să deschidă sau să închidă ușa cerului pentru absolut oricine. Iertarea păcatelor nu depindea de credința în Cristos sau de ascultarea omului de voia lui Dumnezeu cat depindea de supunerea fata de cerințele Bisericii care - prin drept divin - administra iertarea a păcatelor, fiindu-i la îndemână să o acorde sau să o rețină după bunul plac. Chinurile Purgatoriului apăsau greu asupra conștiințe fiecărui creștin care devenea astfel dispus să asculte în toate privințele de Biserică doar pentru ca aceasta să nu îi închidă ușa Cerului, refuzând să îi acorde iertarea atât de necesara pentru evitarea chinurilor din Purgatoriu.

Speranța de viața in Evul Mediu ajunsese la o limita net inferioara celei din perioadele istorice anterioare. Nivelul de trai și dezvoltarea socială care fuseseră atinse de către societatea umana în antichitate s-au degradat treptat trimițând omenirea într-o situație extrem de sumbră. Condițiile de viața erau atât de deteriorate încât existenta individului atârna realmente de un fir de par. Lipsa aproape completa a măsurilor de igienă - fie individuală, fie socială - hrana puțina și dificil de obținut, frigul din timpul iernilor lungi, toate acestea au favorizat apariția și au hrănit existența multor boli cu consecințe - de foarte multe ori - mortale pentru individ.

Un aspect care a catalizat foarte mult aceasta decădere sanitară a fost reprezentată de către apariția marilor aglomerări urbane. Marile orașe ale Europei erau compuse dintr-un procent destul de limitat de oameni care aveau o activitate constanta precum mici întreprinzători, mici producători, comercianți sau intelectuali. Marea masa a locuitorilor marilor orașe era formată din oameni aflați la pragul inferior al existentei umane, mai precis oameni fără nici un fel de ocupație, cerșetori sau infractori, marea lor majoritate analfabeți și ignoranți cu privire la scopul existentei lor. Aceasta masa de oameni fără capotai era - de cele mai multe ori - folosită în luptele pentru putere duse în sânul burgheziei deoarece era formată din indivizi ușor de manipulat fie prin oferirea de diverse ajutoare fie prin terorizarea lor continuă. Dificultățile vieții de zi cu zi făceau ca această pătura socială nefericită să sporească din ce în ce mai mult. Aceasta situație avea efect negativ prin faptul că în sânul acestei populații sărace se declanșau numeroase epidemii care aveau, de cele mai multe ori, efecte devastatoare asupra întregii populații din respectiva regiune. Astfel, apariția oricărui focar de infecție ducea - aproape întotdeauna - la decimarea unei părți numeroase din populația marilor orașe. Pe de alta parte criminalitatea era la ordinea zile. Tâlhăriile, violurile, răpirile si inclusiv crima erau foarte des întâlnite iar viața din temniță nu mai speria pe nimeni, fiind mai de dorit decât cea de pe strada. Trebuie să amintim și faptul că o buna parte a populatei sărace era dispusa la revolte sociale venite în sprijinul orarei persoane care avea ceva de oferit pentru a le da o mica speranța la o viață mai bună.

Din nefericire, anul 1347 aduce cu sine unul dinte cele mai înfiorătoare momente din istoria Europei. În luna Octombrie a acestui an fatidic, un număr de 12 corăbii sub pavilion italian ancorează in portul sicilian Messina. Întregul echipaj era foarte slăbit, unii deja fiind decedați iar alții aflați în pragul morții. În primele momente, nimeni nu a putut explica motivele acestei situații. Pe lângă echipajul muribund, aceste vase aduceau cu ele și niște calatori aproape nelipsiți de pe orice fel de astfel de mijloc de transport maritim. Este vorba despre șobolani. Rozătoarele au părăsit cala vaselor în momentul în care acestea au ancorat și au purtat în interiorul orașului alte mici ființe pe care ei înșiși le găzduiau, anume puricii. Nimic special pana acum deoarece acest tablou era zugrăvit aproape zilnic. Diferența este că, de data aceasta, purici purtau cu ei o bacterie care avea sa fie vinovata de moartea a peste o treime din populația Europei, mai precis a zeci de milioane de oameni, locuitori în special ai marilor orașe de pe bătrânul continent. Vorbim despre flagelul care va rămâne în istorie drept moartea neagră sau ciuma. Efectele au fost unele devastatoare. În doar câteva săptămâni, epidemia cauza atât de multe victime încât se săpau gropi comune uriașe in care să se arunce cadavrele. Mulți dintre cei care încercau să trateze boala sau se ocupau de îngrijirea celor bolnavi se infectau la rândul lor și mureau în doar câteva săptămâni. Bogații, săracii, tinerii, bătrânii, credincioșii, ignoranții, infractori sau intelectuali, toți erau uciși deopotrivă de aceasta infecție nemiloasa. Foarte puține zone au rămas neafectate.

Pentru ca nu se cunoștea cauza infecției, nu se găseau metode de intervenție și nici de gestionare a flagelului. Nu după multa vreme s-a ajuns la concluzie – deloc surprinzătoare dacă ținem cont de condițiile spirituale în care se găsea populația - că tot acest flagel nu reprezentă altceva decât pedeapsa și blestemul lui Dumnezeu îndreptat împotriva unor oameni care nu depunea eforturi să îl caute și sa îi slujească. Aceasta concluzie a condus si la o mai mare înrobire a conștiinței umane in favoare Bisericii, administratorul de drept al harului, al milei și al iertării lui Dumnezeu. Moartea punea umanitatea față în față cu judecata lui Dumnezeu. Viața omului în acel moment al istorie devenise, astfel, un lucru efemer și ca atare era mult mai de dorit ca omul să se ocupe de veșnicia sa decât de viața aceasta trecătoare, care oricum era supusa atâtor capricii ale sortii. În consecința, omul de rând, omul aflat in fiecare clipa față în față cu sfârșitul unei vieți oricum înfiorătoare, era dispus să renunțe la toate resursele necesare vieții doar pentru a câștiga favoarea Bisericii și de a avea astfel acces la iertarea păcatelor și astfel să evite milioanele de ani de chin in Purgatoriu.

O altă mare problema a finalului de Ev Mediu au fost războaiele purtate între diferitele puteri ale Europei, conflicte armate costisitoare atât din punct de vedere financiar dar și din punct de vedere a resurselor umane utilizate. Războaiele decimau foarte mult resursele necesare vieții și avea conducea la pierderea a numeroase vieți omenești. Vestul Europei a fost martora celebrului conflict de o suta de ani purtat între Anglia și Franța, conflict în care s-au consumat numeroase resurse financiare și s-a pus capăt multor vieți omenești. Biserica era implicata la rândul ei in astfel de conflicte, sponsorizând pe rând actorii implicați, în funcție de interesul de moment. Brațul de fier al papalității era atât de bine pus la punct încât nici un suveran al Europei de Apus nu îndrăznea să se opună vreunei inițiative papale. Cei care au avut nesăbuința să acționeze împotriva interesului Romei au fost de cele mai multe ori umiliți, mulți pierzând puterea și inclusiv viața.

Exista cronici ale acelor perioade care vorbesc cat se poate de clar despre faptul ca societatea europeana era împărțita, neoficial, in patru mari structuri: cei ce se roagă - sau clerul -, nobilii sau destinatorii de feude, soldații sau aparitorii națiunilor și a nobilimii și - în cele din urmă - oamenii de rând. Cei din urmă trebuiau să asigure prin activitatea lor existența tuturor celorlalți. Astfel, starea țăranilor și a micilor întreprinzători devenea una foarte dificilă, fiind deplânsă de către mulți cronicari.

În tot acest context istoric mai apărea un factor extrem de depresiv pentru populația de rând. Scandalurile în care era implicată Biserica păreau fără finalitate. Papii si cei aflați în anturajul acestora erau, de cele mai multe ori, oameni fără nici un fel de scrupule și erau lipsiți de orice urmă de credință. Pozițiile din conducerea Bisericii se cumpărau sau se moșteneau în urma unor abuzuri de putere. Scopul celor ca accesau aceste funcții nu era acela de a sluji Bisericii lui Cristos ci era exclusiv îmbogățirea în regim de urgenta, deoarece perioada petrecuta în fruntea Bisericii era una, de cele mai multe ori, limitata. Astfel, aceștia depuneau eforturi să stoarcă toate resursele de care aveau nevoie și pentru acesta, cel mai adesea, puneau taxe împovărătoare pe umerii parohilor care - la rândul lor - erau nevoite să își jefuiască credincioșii pentru a satisface setea de avere a înalților prelați. În memoria multor oameni încă era prezent celebrul conflict papal cunoscut drept ”captivitatea babiloniana a papalității”, cei șaptezeci de ani în care papa nu a mai condus Biserica din Roma.

În ciuda tuturor problemelor cu care lumea creștină din apusul Europei se confrunta, Biserica nu era deloc interesată să cedeze supremația. Pentru ași întări autoritatea, papalitatea a hotărât să construiască sau să renoveze o serie de edificii din Roma, edificii care să vorbească atât prezentului cât și posterității despre puterea și opulenta Bisericii Romano-Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce în ce mai goala datorita conflictelor armate pe care Biserica le sponsoriza dar ți datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma s-a aflat într-un impas greu de depășit in realizarea planurilor sale de măreție. De aceea, pentru a face rost de banii necesari construiri bazilicii Sfântul Petru din Roma, papa Leon al X-lea pune bazele unui noi sistem abuziv de stoarcere a resurselor financiare, având ca obiectiv exploatarea sentimentelor religioase ale populatei. Cu aceasta ocazie se pun în vânzare celebrele indulgente. Acestea erau niște documente bisericești prin intermediul cărora se garanta celui care le achiziționa iertarea tuturor păcatelor comise pana la data respectivă. Indulgentele au fost trimise spre vânzare in Europa iar o buna parte a populației a găsit ca binevenita o astfel de inițiativă sfântă. Acest lucru nu ar trebui deloc să ne mire cunoscând deja sumbra perspectiva asupra vieții la aceea dată. Ulterior, pentru a mai stoarce finanțele populatei, indulgentelor le-a fost extinsa puterea, ajungându-se ca acestea să garanteze iertarea tuturor păcatelor, trecute, prezente sau viitoare, indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea să fie achiziționată nu numai în dreptul plătitorului ci și pentru oricare altă persoană, inclusiv pentru cei decedați. Prin intermediul indulgentelor, prezența în chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminată sau, în cel mai rău caz, mult diminuată. Cum la acea vreme aproape fiecare cetățean al Europei avea cel puțin o persoană dragă decedata - fie mama sau tata, soț sau soție, frate, sora sau copil - ecoul acestei marinării de escrocat din punct de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se înghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar și ultima resursă financiară necesara existenței zilnice.

În ciuda triumfului înregistrat de susținătorii acestui sistem, au existat voci care au protestat împotriva acestui abuz. Nu neapărat împotriva indulgentelor în sine cât în mod special împotriva tehnicilor manipulative pe care prelații le foloseau pentru a convinge populația să achiziționeze cât mai multe astfel de documente. În toiul acestui efort de vânzare a indulgentelor, un strigat a străbătut Europa cu iuțeala și amploarea unui fulger declanșat în mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur călugăr augustinian, profesor și doctor în teologie din estul Germaniei, ajungea față în față cu ușile din lemn masiv ale Bisericii Castelului din Wittenberg, landul Saxonia, și pironea un document conținând nouă zeci și cinci de teze prin intermediul cărora autorul lor expunea abuzurile comerțului de indulgente.

Acest aproape necunoscut călugăr era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie, fără să intenționeze așa ceva, avea să declanșeze Reforma Lutherană.

... va urma