GÂNDURI DESPRE Isus Cristos, Dumnezeu-om

Atunci când înțelepții din răsărit au văzut ”Cuvântul” întrupat, Sfânta Scriptură ne spune astfel:

”s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat” (Mat.2,11).

Dumnezeu întrupat a produs întotdeauna un răspuns, chiar și în rândul inamicilor săi. Atunci când Isus Cristos și-a făcut cunoscută identitatea, citim faptul că soldații care au venit să îl aresteze în grădina Ghetsimani:

”s-au dat înapoi și au căzut jos la pământ” (In.18,6).

De-a lungul secolelor, atât în Bisericile din Răsărit cât și în cele din Apus, în timpul rostirii crezului, credincioșii și preoții îngenunchează atunci când se afirmă; ”Cuvântul a devenit trup”. Și în Bisericile Lutherane Confesionale, în timpul liturghiei, atunci când se rostește Crezul de la Niceea, credincioșii și pastorii îngenunchează atunci când se mărturisește:

”s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara și s-a făcut om”

”Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi” (In.1,14). Așa își începe Sfântul Apostol Ioan Evanghelia sa. Dumnezeu a devenit om. Aceste cuvinte simple vestesc cel mai mare mister dar, pe de altă parte, un adevăr sublim și sfânt. Acest mister este mai presus de orice înțelegere umană rațională, fiind inaccesibil chiar și celor mai înțelepte minți umane. Dumnezeu atotputernic, etern și infinit s-a întrupat devenind un prunc neajutorat. Tuturor acelora care au fost martori oculari la acest eveniment, Isus Cristos însuși le spune:

”ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi!” (Luca 10:23)

iar tuturor acelora care se înfioară, prin credință, atunci când reflectă la această afirmație, fără să îl vadă fizic pe Mântuitorul, tot Domnul le spune:

”ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut" (In.20,29).

Toate acestea deoarece mântuirea noastră depinde în mod direct de această misterioasă întrupare a lui Dumnezeu.

Credințele păgâne sunt pline de așa numiții semi-zei, mai precis de eroi legendari care erau parte divini și parte umani. Isus Cristos nu a fost parte divin și parte uman. El este:

”Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl din veșnicie și totodată om adevărat, născut din Fecioara Maria” (Micul Catehism al lui Martin Luther).

În Isus Cristos nu a existat o parte din divinitate ci, spune Sfânta Scriptură:

”în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2,9).

Desigur că pentru cei mai mulți oameni, umanitatea lui Cristos este un lucru evident și ușor de înțeles. Nu tot la fel stau lucrurile cu divinitatea sa. Este dificil pentru mintea umană să înțeleagă și să accepte faptul că Dumnezeu care a creat toată această lume este în trup uman în plinătatea divinității sale. Totuși, acest aspect este adevărat, iar Sfântul Apostol Ioan ne dă un avertisment foarte sever atunci când spune:

”orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist” (1In.4,3).

Și Sfântul Apostol Paul ne spune acest lucru astfel:

”Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal.4,4)

În Secolul al IV-lea, un teolog din Alexandria pe nume Arie (sau: Arius în limba latină) a negat faptul că Isus Cristos este Dumnezeu și a afirmat faptul că acesta este doar o creatură cu foarte specială ci nu Dumnezeu adevărat. Urmașii acestui teolog au primit denumirea de ”arieni” iar pentru ei, expresia: ”Isus este Dumnezeu” este o erezie și o blasfemie. Această învățătură a lui Arie a fost declarată eretică de către Conciliul Bisericesc de la Niceea (325) dar și de către Conciliul Bisericesc de la Constantinopol (381) acolo unde credința creștină cu privire la divinitatea lui Isus Cristos a fost sumarizată astfel:

”Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Crezul de la Niceea).

Acest lucru este afirmat și astăzi de către creștinii luterani confesionali chiar în timpul Liturghiei.

Afirmațiile Crezului de la Niceea sunt contrazise însă în prezent de către Mormoni, Unitarieni, de către Martorii lui Iehova dar și de către un număr tot mai mare de Adventiști de Ziua a Șaptea. Aceste culte hetero-crestine – mă refer aici în mod special la Mormoni, Unitarieni, și Martorii lui Iehova care în mod fals se declară ca fiind creștini - împreună cu ceilalți susținători ai teologiei lui Arie, au continuat să țină în viață erezia ariană, negând doctrina Trinității și divinitatea absolută a Domnului Isus Cristos. Aceste culte eretice calcă în picioare afirmațiile Sfântului Apostol Ioan care spune:

”la început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (In.1,1).

Este foarte important să remarcăm faptul că în această afirmație, Sfântul Apostol Ioan folosește următoarea exprimare în limba greacă: ”καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος” (kai theos en ho logos). Cuvintele acestea se pot traduce în mod corect astfel: ”și Cuvântul era Dumnezeu”. De altfel, aceasta este cea mai des întâlnită traducere, dar, după părerea mea, nu și cea mai fericită. De fapt, efortul de a răspunde arienilor a fost cel care a influențat această traducere. O altă traducere a acestor cuvinte ar fi următoarea: ”și divin era Cuvântul”. Nu vreau să vă ocup timpul cu o exegeză amănunțiră ci doar vreau să afirm faptul că, cel puțin după părerea mea, acesta ar fi traducerea fericită a acestei afirmații. Sensul este același, anume un răspuns clar dat ereziei ariene, afirmând divinitatea Domnului Isus Cristos, ”ὁ λόγος” (ho logos) – Cuvântul.

De fapt, întreaga Evanghelie a Sfântului Apostol Ioan prezintă divinitatea lui Isus Cristos într-un mod minunat și glorios. Aceasta Evanghelie culminează cu aceeași idee cu care a și început, anume expresia:

”Domnul meu si Dumnezeul meu!” (In.20,28)

Inspirat de către Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Ioan ne reamintește cuvintele Domnului Isus Cristos care spune:

”adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (In.8,58).

Auzind aceste cuvinte, liderii poporului evreu de la acea vreme au înțeles pe deplin faptul că Domnul Isus Cristos își declara divinitatea făcând o afirmație identică cu cea pe care Dumnezeu i-a facut-o lui Moise:

"Eu sunt Cel ce sunt" (Exod 3:14).

Dovada că evreii au înțeles în mod clar faptul că Domnul Isus Cristos își declara divinitatea constă în ceea ce aceștia afirmă la rândul lor:

”nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești un om, Te faci Dumnezeu" (In.10,33).

Numele lui Dumnezeu era atât de sfânt pentru evrei încât aceștia refuzau să îl rostească și, în consecință, foloseau expresia YHVH, (citit: Yahweh). În limba greacă, tetragramatonul YHVH a fost tradus cu expresia ”κύριος” (kyrios), expresie pe care noi am tradus-o în limba română cu binecunoscutul cuvânt ”Domnul”. Acest cuvânt este folosit deseori în combinațiile: ”Domnul Dumnezeu” sau: ”Domnul Isus Cristos”. Aceste expresii arată faptul că recunoaștem divinitatea lui Isus Cristos care devine Domnul Isus Cristos, Isus este ”Kyrios”, Isus este Domnul Dumnezeu. Aceasta este parte integranta a crezului trinitarian al Bisericii Creștine și, evident, al Bisericii Lutherane Confesionale.

În Sfânta Treime, noi distingem fără însă a le separa, trei persoane. La fel stau lucrurile și cu cele două naturi ale Domnului nostru Isus Cristos. Noi nu trebuie să confundăm aceste naturi și nu trebuie să le amestecăm astfel încât să dispară distincția dintre ele. De asemenea, nu trebuie să le separăm astfel încât să îl transformăm pe Domnul Isus Cristos în două persoane așa cum a făcut ereticul Nestorie (în latină: Nestorius) care a negat faptul ca Sfânta Fecioară Maria l-a născut pe Dumnezeu și a afirmat faptul că aceasta l-a născut doar pe omul Isus. Pentru că Isus Cristos este inseparabil om și Dumnezeu, spre deosebire de Nestorie, luteranii confesionali afirmă faptul că Sfânta Fecioară Maria l-a purtat în pântecul său binecuvântat și l-a născut pe Isus Cristos, Dumnezeu-om ci nu doar om.

Lucrurile merg mult mai departe decât atât. Isus din Nazaret este om și Dumnezeu în același timp. Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre, deci, conform cristologiei Bisericii Lutherane Confesionale, noi spunem faptul că Dumnezeu a murit. Moartea unui om obișnuit nu avea cum să ne salveze, dar, spune Sfânta Scriptură:

”sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1In.1,7).

Sângele uman nu poate să spele păcatele altor oameni. Să înțelegem prin această afirmație faptul că Dumnezeu - despre care am învățat faptul că este duh - are sânge? Da! Această afirmație este adevărată deoarece Domnul Isus Cristos este Dumnezeu-om, adică Dumnezeu complet și om complet în aceeași persoană. De aceea acest sânge său ne curăță de păcate și de aceea Domnul Isus Cristos a putut să fie:

”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In.1,29)

iar Sfânta Scriptură ne spune faptul că Biserica Creștină este:

”Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20,28)

Dacă Domnul Isus Cristos este în același timp Dumnezeu complet și om complet, atunci este foarte periculos să despărțim cele două naturi ale lui Cristos așa cum o fac teologii reformați (calvini), care spun că:

”în firea Sa umană El nu mai este acum pe pământ; dar cu divinitatea, cu maiestatea, cu mila şi cu Duhul Lui El nu Se îndepărtează niciodată de noi” (Catehismul de la Heidelberg, răspuns la întrebarea 47).

Această afirmație a Catehismului de la Heidelberg reprezintă o înțelegere eronată a celor două naturi ale Domnului Isus Cristos și este doar una dintre afirmațiile teologice care nu permite o comuniune între Bisericile Luterane și cele Reformate așa cum fals reclamă Concordia de la Leuenberg. Din nefericire, această afirmație a Catehismului de la Heidelberg a devenit cea mai populară înțelegere cristologică în lumea evanghelică, fiind – din păcate - adoptată de către reformați, presbiterieni, baptiști, adventiști de ziua a șaptea și de penticostali. Acesta este argumentul pe baza căruia. evanghelicii reformați dar și creștinii neo-protestanții neagă prezența reală a Domnului Isus Cristos în Sfânta Cină alături de elementele fizice, pâinea și vinul. Acești teologi anti-calcedonieni afirmă faptul că natura umană a lui Cristos este prezentă într-un singur loc, datorită limitărilor fizice binecunoscute ale trupului uman, iar Isus Cristos este prezent pretutindeni doar în natura sa divină. Teologia Catehismului de la Heidelberg afirmă faptul că în urma înălțării la Cer, natura umană a lui Cristos staționează la ”dreapta lui Dumnezeu” iar prezența lui Cristos în lume este exclusiv în natura sa divină. Totuși, Sfânta Scriptură ne spune faptul că Isus Cristos:

”s-a suit mai presus de toate cerurile ca sa umple toate lucrurile” (Ef.4,10)

iar ”toate lucrurile” înseamnă absolut orice părticică din univers.

Noi, luteranii confesionali - spre diferență de acei creștini care au adoptat teologia exprimată în Catehismul de la Heidelberg - afirmăm faptul că Isus Cristos a fost și a rămas complet om și Dumnezeu în același tip, iar această uniune hipostatică nu a fost anulată prin înălțarea acestuia la Cer. Doar în acest mod, Domnul Isus Cristos ne poate ierta toate păcatele, pentru că în cer Domnul Isus Cristos continuă pentru veșnicie să fie Dumnezeu-om în aceeași persoană. Autoritatea naturii divine îi dă Domnului Isus Cristos dreptul să ne ierte păcatele, să fie Domn al Sabatului și să fie Domnul vieții.

Este foarte adevărat că pe timpul vieții sale pământești, în natura sa umană, Domnul Isus Cristos nu a uzat de toată gloria sa divină. El a luat conștient și benevol asupra lui o formă de sclav, umilindu-se și fiind ascultător până la moarte după cum ne spune Sfântul Apostol Paul:

”s-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Fil.2,7-8).

De aceea, Domnul Isus Cristos ne învață să nu îl judecăm după aparența aceasta:

”ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Mt.11,6).

În fond, Sfânta Scriptură ne învață tocmai să imităm acest comportament al Domnului Isus Cristos.

Botezul nostru ne conduce de la cruce la încoronare. Harul de a fi în Cristos și de a fi: ”părtași firii dumnezeiesti” (2Pet.1,4) include nu numai binecuvântări ci și darul suferinței în Cristos. Fără răstignirea vechiului Adam din noi, nu va putea niciodată înviat omul nou în Cristos. Viața noastră de credință - contrar ”evangheliei prosperității” promovată de unele dintre Bisericile Evanghelice din prezent - este, asemenea vieții terestre a lui Cristos, o viață caracterizată de suferințe și de lipsuri. Dar chiar dacă suntem lipsiți de putere și neajutorați, noi suntem susținuți de către Domnul Isus Cristos care este alături de noi clipă de clipă inclusiv în natura sa umană. Iar Sacramentul Euharistiei este cea mai mare dovadă și cea mai mare alinare în acest sens.

Ca un rezumat pentru încheiere, vom spune faptul că Biserica Lutherană Confesională crede și mărturisește faptul că Domnul Isus Cristos a fost Dumnezeu complet și om complet în aceeași persoană în absolut fiecare moment al vieții sale pe acest pământ și este Dumnezeu complet și om complet în aceeași persoană și în ceruri, pentru eternitate. Această unitate Dumnezeu-om în persoana Domnului Isus Cristos nu poate fi sub nici o formă separată. De aceea, ori de câte ori vorbim despre prezența Domnului Isus Cristos, de la întrupare și pentru eternitate, noi credem și mărturisim că este vorba despre prezența persoanei Domnului Isus Cristos adică de prezența naturii divine unită cu natura umană. Domnul Isus Cristos nu este prezent în lume doar în natura sa divină deoarece natura sa divină nu poate fi separată de natura sa umană. De aceea vorbim despre prezența persoanei Domnului Isus Cristos, adică de prezența lui Isus Cristos ca Dumnezeu-om. De aceea credem și mărturisim că atunci când spunem că Domnului Isus Cristos este prezent în Sacramentul Euharistiei, el este prezent atât cu trupul și cu sângele său.