Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu

În scrierile lui Valentin Loscher descoperim faptul că doctrina justificării numai prin credință este ”articolul pe care stă sau cade Biserica”. În limba latină avem celebra frază deseori atribuită reformatorului Martin Luther: ”Articulus Stantis et Cadentis Ecclesiae”. Teologia lui Martin Luther dar și a altor teologi ai Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, afirmă justificarea ca fiind un act juridic, mai precis o declarație de natură juridică. Doctrina justificării în teologia Reformei Lutherane învață faptul că Dumnezeu îl evaluează pe om nu în baza propriei dreptate ci în baza dreptății Domnului Isus Cristos care îi este oferită păcătosului care crede promisiunile Evanghelie în mod gratuit, prin har. Astfel, statutul păcătosului înaintea lui Dumnezeu se schimbă, acesta fiind declarat de Dumnezeu ca fiind drept sau curat datorită meritelor sau a dreptății Domnului nostru Isus Cristos care, prin credință, este imputată de către Dumnezeu tuturor acelora care cred în Domnul Isus Cristos ca mântuitor. Pentru Martin Luther, Philip Melanchthon și pentru Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea, justificarea prin credință nu este dependentă de faptele omului ci, în schimb, reprezintă favoarea prin care Dumnezeu, prin har, îl socotește pe om neprihănit în baza jertfei Domnului Isus Cristos. Martin Luther a dezvoltat această doctrină a justificării numai prin credință în contextul teologiei scolastice medievale, mai precis în contextul teologiei lui Gabriel Biel, teolog romano-catolic care afirma faptul că mântuirea omului este inițiativa lui Dumnezeu dar pentru a deveni efectivă aceasta necesită cooperarea omului. În viziunea lui Gabriel Biel omul poate pe baza efortului personal poate produce fapte bune în baza cărora el primește harul lui Dumnezeu în vederea mântuirii. În contrast cu această viziune aproape generală a teologiei medievale, Martin Luther - studiind Epistolele Sfântului Apostol Paul și Psalmii dar și teologia Sfântului Augustin - ajunge la concluzia că în mântuire omul este pasiv – adică nu contribuie la mântuirea sa cu absolut niciuna dintre faptele sale – justificarea sa fiind făcută numai prin credința promisiunilor lui Dumnezeu făcute în Isus Cristos. Atunci când păcătosul crede în faptul că Dumnezeu l-a mântuit prin jertfa Domnului Isus Cristos pe cruce, el este justificat și regenerat, statutul său înainte lui Dumnezeu fiind schimbată și inima lui reînnoită. Această înțelegere pe care Martin Luther a dezvoltat-o studiind Sfânta Scriptură l-a condus pe reformator la detașarea sa de teologia scolastică dar și la înțelegerea distincției pe care teologie trebuie să o facă între Legea lui Dumnezeu și Evanghelia Domnului Isus Cristos. Martin Luther a înțeles faptul că Legea nu este un manual care să ne conducă la viața veșnică pentru că omul este păcătos și nu poate să împlinească voia lui Dumnezeu în viața sa. Din contră, rolul Legii lui Dumnezeu este acela de al condamna pe om, descoperindu-i omului faptul că este păcătos și tocmai faptul că nu există în el nici un fel de putință de a împlini voia lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu, credea Luther, are rolul de a ucide în om stima spirituală de sine și să distrugă în om orice fel de formă de auto-îndreptățire. În ceea ce privește Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos, Martin Luther respinge afirmația conform căreia acesta ar fi ”noua Lege” sau ”Legea lui Cristos”, așa cum o identifica teologia scolastică medievală. În schimb, Martin Luther definește Evanghelia Domnului Isus Cristos ca fiind promisiunea plină de har și de iubire pe care Dumnezeu o face omului condamnat de Lege ca păcătos, o promisiune care vorbește despre modul în care Dumnezeu însuși a lucrat mântuirea omului păcătos prin jertfa Domnului Isus Cristos. Cu alte cuvinte, Legea ne spune că suntem păcătoși și că, datorită acestor păcate noi suntem destinați unei condamnări veșnice la mânia lui Dumnezeu. Sufletului îngrozit de această realitate și care nu mai vede nici un fel de scăpare în efortul propriu, Evanghelia vine și îi spune faptul că Domnul Isus Cristos, de bună voie, a luat asupra sa însăși toate păcatele pe care Legea le condamna la om și că a plătit el însuși prețul cerut de Legea lui Dumnezeu pentru vina păcatului. Astfel, Evanghelia ne spune faptul că Dumnezeu a rezolvat problema păcatului în jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Beneficiile jertfei Domnului Isus Cristos sunt puse în dreptul oricărui om care crede ceea ce Dumnezeu ne spune în paginile Evangheliei, acest lucru fiind o lucrare a harului lui Dumnezeu. Faptele bune nu sunt neglijate de către Martin Luther și ceilalți teologi luterani ci, Luther afirmă doar că acestea nu sunt luate de către Dumnezeu în considerare în justificarea omului. Reforma Lutherană afirmă faptul că Dumnezeu nu are nevoie de faptele bune ale omului în schimb aceste fapte bune sunt necesare pentru aproapele nostru. Pentru Martin Luther, justificarea este lucrarea unilaterală a lui Dumnezeu, în justificare omul fiind pe deplin pasiv, adică neaducându-și nici un fel de aport.

Viziunea lui Luther cu privire la justificare este fundamentată pe înțelegerea termenului ”a justifica” – în germană: rechtferigen. În contextul medieval acest termen se referea la punerea în aplicare a unei sentințe pronunțată de către lege. Astfel, Martin Luther, vorbea despre faptul că Dumnezeu ne justifică prin faptul că ne pune în moarte și ne readuce la viață împreună cu Cristos, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul în Epistola către Romani unde citim astfel:

”nu ştiţi că noi, toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4).

Luther vedea justificarea ca fiind un verdict sau o sentință pe care Dumnezeu o rostește în dreptul omului. Această sentință este una care ucide și dă viață în același timp. De aceea, Luther preda faptul că acest verdict al lui Dumnezeu este unul performativ, adică unul care face ceea ce spune și spune ceea ce face. De aceea, atunci când Dumnezeu spune că un om este drept, atunci acel om este drept. Justificare, pentru Luther, nu reprezintă momentul în care un om începe să devină drept înainte lui Dumnezeu iar omul trebuie să crească în dreptate de-a lungul vieții prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu, momentul justificării depline fiind finalul acestui proces. Martin Luther condamna această viziune scolastică cu privire la justificare și afirma faptul că în momentul justificării, Dumnezeu regenerează omul adică îl recreează ca pe o ființă nouă.

Este important să remarcăm faptul că pentru Martin Luther, Philip Melanchthon și pentru Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea, credința schimbă nu doar statutul omului înaintea lui Dumnezeu ci justificarea schimbă însăși natura omului prin regenerare. Scriptura ne spune faptul că prin justificare omul primește o inimă nouă. Dumnezeu nu doar impută în mod juridic dreptatea lui Cristos celui care crede ci el îmbracă pe cel credincios în Cristos oferindu-i o viață și o identitate nouă. Astfel, Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea doctrina justificării vorbește despre modul în care Cristos îi regenerează pe păcătoși ca să devină fii ai lui Dumnezeu prin credință. Toate aceste beneficii lucrare de justificare sunt primite de către om în mod pasiv, fără vreo contribuție din partea lui. Justificarea i-a forma morții și a învierii, exact ceea ce creștinul experimentează în Sacramentul Sfântului Botez în mod fizic și în predicarea Evangheliei lui Cristos în mod audibil.

Spre deosebire de teologia scolastică, Martin Luther afirmă existența a două tipuri de îndreptățire: pasivă și activă. Înaintea lui Dumnezeu – coram Deo - așa cum deja am afirmat, omul este îndreptățit într-un mod pasiv. El suferă moartea vechiului Adam împreună cu Cristos și învierea omului cel nou împreună cu Cristos. Astfel, omul păcătos care crede în Cristos este mântuit. Însă, spune Martin Luther, înaintea acestei lumi – coram mundo – credința este vizibilă prin faptele bune pe care omul regenerat le face înaintea aproapelui său.

Această doctrină a justificării predicată de către Martin Luther și de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea a avut implicații majore asupra altor doctrine ale credinței creștine. Învățătura despre justificarea numai prin credință se opune învățăturii scolasticii medievale cu privire la libertatea voinței omului în a urma voia lui Dumnezeu. De asemenea, această doctrină a justificării numai prin credință a fost marcată de mai multe controverse, unele dintre acestea petrecându-se chiar în sânul Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Cunoaștem faptul că după trecerea lui Martin Luther la cele veșnice, Philip Melanchthon a încercat o împăcare dintre Biserica Lutherană și Biserica Romano-Catolică, lucru care l-a împins să reevalueze învățătura despre justificarea numai prin credință și să afirme că în justificare omul nu este exclusiv pasiv. Andreas Osiander a urmat această abordare și a lansat o nouă controversă negând caracterul juridic (de sentință) a justificării. Osiander a susținut că justificarea constă într-un fel de infuzare a dreptății lui Cristos în om. Aceste erori care implicau doctrina justificării prin credință au fost condamnate de către teologii luterani din a doua jumătate a Secolului al XVI-lea în documentul de credință care poartă denumirea de Formula Concordiei (1577) și care reafirmă caracterul juridic (de sentință) a justificării și, de asemenea, afirmă faptul că credința omului are un rol pasiv în justificare. Teologi de marcă precum Martin Chemnitz și Johannes Gherhard, dar și mulți alți teologi ai Ortodoxiei Lutherane (perioada dintre finalul Secolului al XVI-lea și finalul Secolului al XVII-lea) au predica în mod coerent doctrina justificării numai prin credință exact așa cum acesta a fost predicată de către Martin Luther și au reușit să păstreze Biserica Lutherană în credința teologia autentică a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Din păcate însă, scurgerea timpului a dus la o alienare a Bisericilor Luterane de învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Mișcarea Pietistă - născută în sânul Bisericii Lutherane în a doua parte a Secolului al XVII-lea - a pus accentul aproape exclusiv pe experiența religioasă a individului discreditând, ba chiar disprețuind la un anumit moment de timp, rolul doctrinelor. Mișcarea Pietistă a eșuat în a înțelege și păstra învățătura despre distincția dintre Lege și Evanghelie, amestecând Evanghelia lui Cristos cu Legea în ceea ce ei au numit – asemenea scolasticii – ”Legea lui Cristos”. Astfel, Mișcarea Pietistă a mutilat doctrina luterană a justificării numai prin credință subordonând justificarea procesului de sfințire, aceasta ca o consecință a accentului pus pe modul în care omul trăia pietatea credinței. Filozofia liberală care a influențat Biserica Lutherană începând cu debutul Secolului al XVIII-lea a dar alte lovituri puternice doctrinei Reformei Lutherane cu privire la Justificarea numai prin credință, afirmând că eliberarea nu constă într-o salvare din păcat ci într-o autonomizare a ființei umane. De altfel, pentru teologia liberală doctrina justificării prin credință este un non-sens mai ales în ceea ce privește caracterul juridic (de sentință) a acesteia.

Renașterea confesională a Bisericii Lutherane de la începutul Secolului al XIX-lea a dus la o revenire la credința Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea și la o revitalizare a doctrinei despre justificarea numai prin credință. Teologia Luterană Confesională a reafirmat faptul că ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos precedă credința și, pentru că obiectul credinței este Cristos, acesta este prezent în credință ca un dar al lui Dumnezeu pentru om. Justificarea nu are loc însă în baza unei infuzări a lui Cristos în om care ar conduce la o îndumnezeire a omului – așa cum afirmă teologia ortodoxă răsăriteană – cu are loc într-un mod juridic (ca o sentință) în baza sacrificiului pe care Cristos l-a lucrat la cruce pentru păcatele noastre. În baza ispășirii lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos la cruce, Dumnezeu iartă păcatele tuturor acelora care cred în Evanghelie și le impută dreptatea Domnului nostru Isus Cristos astfel încât omul este regenerat prin unirea lui cu Cristos prin credință.

Nu pot să închei această prezentare fără să afirm faptul că pentru Reformă Lutherană din Secolul al XVI-lea ispășirea Domnului nostru Isus Cristos a fost una universală, ceea ce înseamnă că Dumnezeu are intenția de a justifica întreaga omenire ci nu doar un anumit grup de aleși. Absolut orice om din lumea acesta care crede promisiunile de mântuire făcute de către Dumnezeu în Evanghelie și crede în Domnul Isus Cristos ca mântuitor al omului din păcat este justificat de către Dumnezeu.

Doctrina justificării numai prin credință predicată de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a generat o serie de schimbări radicale, fără precedent și definitive, în evoluția umanității, setând finalul Evului Mediu. Biserica Lutherană Confesională este o Biserică Lutherană care urmează teologia și închinarea nealterată a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, mărturisind doctrina justificării numai prin credință așa cum acesta a fost predicată de către Martin Luther și de către confesiunile luterane de credință din Secolul al XVI-lea.