Mântuirea și sfinȚirea (SANCTIFICAREA) creștinului

În teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea prin expresia ”mântuire” – sau ”salvare” – se înțelege suma tuturor învățăturilor creștine care vorbesc despre activitatea pe care Dumnezeu o face în și prin Domnul nostru Isus Cristos pentru ca omul păcătos să fie eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului și să fie așezat în Împărăția lui Dumnezeu unde să trăiască veșnic. Rațiunea umană este mult prea limitată pentru a înțelege pe deplin complexitatea acestei activități pe care Dumnezeu o face în și prin Cristos pentru mântuirea păcătosului, de aceea, luteranii se apropie de acest capitol al teologiei prin credința în ceea ce ne predă Sfânta Scriptură. Reformatorul Martin Luther - și împreună cu el toți teologii Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea – au interpretat și au predicat învățătura despre mântuirea păcătosului ca fiind esența întregii teologii creștine. În opinia acestora, subiectul principal al teologiei este umanitatea vinovată și condamnată de către Lege pentru păcatele sale și Dumnezeu care vine, îl justifică și îl mântuiește pe omul păcătos de sub condamnarea Legii. Dumnezeu este cel care îl justifică pe omul păcătos, cel care îl face viu pe omul mort în păcatele sale și care îl face drept pe acela care s-a înecat în păcat și în moarte veșnică.

Punctul central al înțelegerii pe care Martin Luther o are cu privire la mântuire este justificarea. Justificarea, în opinia lui Martin Luther, nu este ceva lucrat de către omul păcătos înaintea lui Dumnezei ci este ceva ce Dumnezeu îi oferă gratuit omului, păcătosul fiind exclusiv beneficiarul justificării ci nu autorul sau coautorul ei. Doctrina luterană a justificării ne vorbește despre dreptatea lui Cristos pe care Dumnezeu o pune în dreptul păcătosului care crede în Domnul Isus Cristos ca fiind împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu ni le-a făcut în Evanghelie. Dreptatea omului justificat de către Dumnezeu nu este justificarea lui înșiși ci este o dreptate străină de el, o dreptate care este a lui Cristos și care nu este oferită ca un premiu pentru ascultarea omului de Lege ci ne este oferită prin har iar omul o primește prin credință. Aceste afirmații ale teologiei luterane dovedesc faptul că Biserica Lutherană Confesională, asemenea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, predă o soteriologie teocentrică, adică o învățătură în care mântuirea omului este pe deplin opera unilaterală a lui Dumnezeu. Mântuirea în teologie luterană nu se fundamentează pe faptele omului ci pe faptele și promisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează în om mântuirea pe care Domnul Isus Cristos a câștigat-o prin ascultarea sa activă și pasivă – împlinirea Legii lui Dumnezeu în locul păcătosului și aducerea sa ca jertfă pentru păcatele omului.

Pe măsură ce ne apropiem de învățătura pe care cultele care își afirmă originile în Reforma din Secolul al XVI-lea o predau, constatăm faptul că cele mai multe dintre acestea se află într-o confuzie similară cu cea în care s-a aflat teologia medievală, teologie împotriva căreia s-a ridicat Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea. Este vorba despre confuzia dintre justificare si sanctificare sau sfințire. Studiind teologia medievală concluzionăm faptul că acesta nu făcea nici un fel de distincție între justificarea și sanctificarea păcătosului. Pentru Martin Luther, sanctificarea este legată de justificare însă nu trebuie sub nici o formă confundată sau amestecată cu sanctificarea. În viziunea teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, sanctificarea reprezintă procesul prin care Dumnezeu îl sfințește pe omul justificat, adică îl face pe păcătosul justificat să fie un sfânt. În Catehismul Mare, Martin Luther afirmă faptul că nu este alt ceva decât lucrarea pe care Duhul Sfânt o face în cel justificat prin predicarea Evangheliei. Martin Luther definește sanctificarea sau sfințirea creștinului ca fiind o lucrare care vine din exteriorul omului și pe care omul o primește prin har. Cu alte cuvinte, Martin Luther învață faptul că Dumnezeu este cel care lucrează această sanctificare în om ci nu omul este cel care lucrează propria sanctificare. Încă de la Disputa de la Heidelberg (1518) Luther condamna afirmațiile teologiei scolastice conform cărora omul devine sfânt făcând fapte sfinte înaintea lui Dumnezeu. Pentru Martin Luther, omul în sine însuși nu face alt ceva decât să dispere datorită neputințelor sale spirituale și să privească prin credință la promisiunile Domnului nostru Isus Cristos așa cum acestea sunt revelate în Evanghelie. Dumnezeu este cel care lucrează sfințire în omul justificat și face acest lucru prin Cuvântul său. Teologia luterană învață faptul că prin predicarea Evangheliei, prin proclamarea Absoluțiunii și prin administrarea Sfintelor Sacramente, Duhul Sfânt lucrează credință și în felul acesta oferă omului justificat toate binecuvântările pe care le-a lucrat Domnul Isus Cristos prin întruparea, viața, suferința, moartea și învierea sa. Spre deosebire de teologia predicată de către Biserica Romano-Catolică, Martin Luther nu vedea sfințirea ca pe un proces în care omul își îmbunătățește sistematic viața spirituală prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu ci el vede sanctificarea ca fiind lucrarea prin care Dumnezeu îl pune pe omul vechi în moarte împreună cu Cristos și îl învie apoi împreună cu Cristos ca pe un om complet nou care trăiește în Cristos.

Trebuie să admitem faptul că învățătura despre sanctificare a fost implicată în aceleași controverse în care a fost implicată și învățătura despre justificare, adică acea învățătură a Reformei Luterane care spune că păcătosul este justificat înaintea lui Dumnezeu numai prin Cristos, numai prin har și numai prin credință. Teologia romano-catolică, dar și multe grupări care au fost cel puțin pentru o vreme de partea Reformei Lutherane, afirmau faptul că justificarea nu era suficientă în vederea mântuirii omului de aceea este necesar ca mântuirea să fie suplimentată cu procesul de sanctificare a omului prin care sunt umplute acele goluri care rămân după justificare. Cu alte cuvinte, justificarea era văzută doar ca startul mântuirii, acesta fiind desăvârșită în om prin procesul de sfințire. Sfințirea era predicată de către teologia medievală ca fiind acel proces în cadrul căruia Dumnezeu infuzează în om dragostea sa și astfel deblochează din ce în ce mai mult în om abilitatea de a colabora cu voința lui Dumnezeu prin săvârșirea de fapte bune și prin împlinirea Legii. În felul acesta dreptatea lui Cristos infuzată omului la justificare este completată cu dreptatea pe care omul însuși o lucrează prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu și astfel dreptatea cerută de către Dumnezeu pentru mântuire ajunge să fie una întreagă.

Teologii Luterani, atât cei au făcut parte din Reforma din Secolul al XVI-lea cât și aceia care au făcut parte din Ortodoxia Lutherană, au înțeles mereu justificarea ca fiind un act juridic, adică o sentință proclamată de către Dumnezeu prin care omul păcătos este declarat ca fiind drept înaintea lui Dumnezeu. Această îndreptățire a omului păcătos are loc exclusiv prin imputarea dreptății lui Cristos în dreptul păcătosului care crede mesajul Evangheliei. Astfel, teologia luterană predă faptul că Dumnezeu este cel care îl justifică pe omul care crede în Cristos. Omul justificat este drept înaintea lui Dumnezeu nu datorită faptelor sale ci datorită jertfei Domnului nostru Isus Cristos. Dumnezeu îl justifică pe păcătos exclusiv de dragul Domnului nostru Isus Cristos ci nu în baza faptelor lucrare de către om. Cu alte cuvinte, de dragul lui Cristos, Dumnezeu îl iartă pe păcătos de păcatele sale, îl absolvă de vina păcatelor sale și îl declară curat sau drept înaintea lui. Această îndreptățire nu se face în baza vreunei dreptăți pe care Dumnezeu o găsește în om ci în baza dreptății lui Cristos, o dreptate străină de om dar pe care Dumnezeu o pune în dreptul omului care crede și îl mărturisește pe Cristos. Formula Concordiei (1577) afirmă faptul că justificare consistă în iertarea pe care Dumnezeu o pronunță în dreptul păcătosului fără să țină cont de faptele trecute, prezente sau viitoare ci exclusiv în baza jertfei Domnului nostru Isus Cristos. Formula Concordiei folosește în exprimarea doctrinei despre justificare expresia: ”particulae exclusivae”, un termen prin care însuși Sfântul Apostol Paul separa justificarea păcătosului în Cristos de meritele omului justificat. În același timp, Formula Concordiei insistă în a afirma faptul că, deși credința omului este pasivă în justificare – adică ea nu face alt ceva decât să primească harul lui Dumnezeu – totuși ea este o credință vie care produce roade ale justificării.

În eforturile sale de a descrie efectele pe care le generează justificarea, teologii Ortodoxiei Lutherane au vorbit despre trei caracteristici ale credinței mântuitoare: notitia, assensus și fiducia. Pornind de la acest punct, teologii Ortodoxiei Lutherane au dezvoltat proriul ordo salutis sau ordinea mântuirii. Acesta constă în: chemare, iluminare, pocăință, regenerare, justificare și sanctificare sau sfințire. Teologia Lutherană vorbește întâi despre o lucrare internă pe care o face Dumnezeu în om prin intermediul Evangheliei și mai apoi despre faptele exterioare pe care omul justificat le produce. Este știut faptul că Mișcarea Pietistă – o mișcare care s-a născut în sânul Ortodoxiei Lutherane și care a pus un accent foarte puternic pe trăirea exterioară a credinței prin fapte de ascultare față de lege (pietate) – a predat o învățătură străină de Reforma Lutherană, o învățătură în care justificarea se amesteca cu procesul de sfințire, concluzia fiind aceea că mântuirea nu poate exista în afara faptelor de pietate ale creștinului. În acest fel, Mișcarea Pietistă a reușit să transforme justificarea și sfințirea din unelte ale Evangheliei în niște veritabile unelte ale Legii, mântuirea având ca centru de greutate împlinirea Legii printr-o trăire pioasă a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru Pietism, standardul justificării și al sfințirii omului nu a mai fost credința ci a devenit împlinirea Legii. Astfel, la aproximativ două Secole de la nașterea Reformei Lutherane, o bună parte a așa-numitei Reforme Radicală măsurau gradul de sfințire a omului având ca instrument Legea lui Dumnezeu. Din păcate, în prezent, în cele mai multe dintre Cultele Evanghelice - sau neo-protestante așa cum eronat mai sunt ele cunoscute în România – împărtășesc aceste valori soteriologice ale Mișcării Pietiste, valori care contravin teologiei Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

În ciuda acestei provocări care a pus stăpânire peste Bisericile care își afirmă rădăcinile în Reforma din Secolul al XVI-lea, teologie Lutherană Confesională învață faptul că în conformitate cu Sfânta Scriptură, sanctificarea sau sfințirea creștinului vine prin credință iar credința acesta – chiar dacă este poruncită de Lege în prima poruncă – nu vine din ascultarea de Lege ci vine din lucrarea pe care Duhul Sfânt o face în creștin prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune foarte clar faptul că Legea nu oferă absolut nimic omului ci ea doar cere de la om o ascultare perfectă și continuă de poruncile lui Dumnezeu. În comentariul său la cartea Sfântului Profet Isaia, Martin Luther folosește expresia: ”spontanea sanctificatio” în care creștinul nu acționează datorită constrângerii exercitate de către Lege ci dintr-o voință lucrată de către credința în promisiunile Evangheliei lui Cristos.

Sfântul Apostol Paul vorbește despre faptul că sanctificarea sau sfințirea creștinului este rodul lucrării lui Cristos după cum citim:

”voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea” (1Cor.1,30)

În justificare, Dumnezeu îl pune ne păcătos în moartea și în învierea lui Cristos. Astfel, cel justificat este un om care a murit în Cristos iar Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: ”Legea are putere asupra omului cât timp acesta este în viaţă” (Rom.7,1) pentru ca mai apoi să ne spună astfel:

”Acum însă am fost eliberaţi de Lege, fiind morţi pentru ceea ce ne ţinea în sclavie, aşa încât să slujim în duhul cel nou, şi nu în litera cea veche” (Rom.7,6)

Legea nu mai are nici un fel de autoritate asupra unui om care a murit iar acest lucru înseamnă faptul că Legea nu mai are nici un fel de autoritate asupra creștinului care a fost justificat de Dumnezeu prin punerea sa în moarte cu Cristos. Este adevărat faptul că justificarea îl regenerează pe păcătos și că acesta, prin justificare, devine un om nou a cărui viață este caracterizată de fapte bune vizibile de către cei din jur. Este la fel de adevărat faptul că aceste fapte bune pot fi măsurate din perspectiva Legii lui Dumnezeu dar aceste fapte bune nu sunt o lucrare a Legii în om ci o lucrare a credinței. Evanghelia ne vestește faptul că Domnul Isus Cristos însuși a împlinit poruncile Legii în locul nostru iar acest lucru a condus la o eliberare a celor care cred în Cristos de sub blestemul și povara Legii. Această afirmație nu poate să fie acuzată ca fiind o voce a ”antinomismului”. Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și Biserica Lutherană Confesională nu afirmă faptul că Legea lui Dumnezeu ar fi fost desființată iar acum creștinul trăiește în absența Legii. Teologia Luterană afirmă faptul că Legea lui Dumnezeu rămâne un standard de viețuire pentru creștinul justificat, mai precis cea de-a treia uzanță a Legii, învățătură despre care vom discuta foarte curând în amănunt. Ceea ce teologia Lutherană învață este faptul că prin Cristos omul a fost eliberat de sub blestemul și apăsarea Legii iar faptele bune pe care omul justificat le face nu sunt lucrate de constrângerea Legii ci sunt lucrate de către harul lui Dumnezeu prin credință. Biserica Lutherană Confesională, asemenea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, continuă să predice Legea lui Dumnezeu deoarece creștinul justificat își continuă existența în acest trup de carne și are mereu nevoie să își cunoască și să își înțeleagă realitatea personală. Legea este cea care ne descoperă păcatele de zi cu zi, adică abaterile noastre de la stilul de viață pe care Dumnezeu îl dorește de la noi. În lucrarea: ”Despre Concilii și Biserică” (LW41), Martin Luther însuși afirmă importanța Decalogului pentru viața de sanctificare sau de sfințire a creștinului. Reformatorul ne spune faptul că avem nevoie de Cele Zece Porunci pentru a înțelege cât de mult a avansat lucrarea de sfințire în fiecare dintre noi și cât de multe goluri este încă nevoie să le umplem. În absența Legii lui Dumnezeu, spune Martin Luther, fiecare dintre noi ar fi tentat să creadă că lucrarea de sfințire pe care Duhul Sfânt o lucrează în noi prin mijloacele harului s-a încheiat iar noi am devenit niște oameni perfecți. Cuvintele lui Martin Luther sunt clare. Legea nu mai are puterea să îl condamne pe omul justificat. Lucrarea de condamnare a Legii este cunoscută drept a doua uzanță a Legii și o vom detalia foarte curând. Legea nu îl mai condamnă pe cel justificat ci ea devine o unealtă foarte utilă vieții de sfințire deoarece este standardul care ne arată ce anume mai trebuie îndreptat în viața noastră de trăire creștină - acesta fiind cea de-a treia uzanță a Legii în conformitate cu teologia Lutherană. Însă chiar și în această a treia uzanță, adică în ceea ce privește rolul Legii în procesul de sfințire, Legea continuă să nu ofere nici un fel de ajutor omului ci singurul lucru care îl face este să evidențieze, să scoată la lumină păcatul. În procesul de sfințire, Legea continuă să nu ofere nici un fel de siguranță creștinului ba mai mult, îl împiedică pe acesta să cadă într-o falsă încredere în propriile forțe în ceea ce privește sfințirea sa.

În teologia Lutherană, justificare prin credință este întotdeauna una efectivă deoarece în justificare, prin Evanghelie, Duhul Sfânt lucrează o regenerare sau o reînnoire a păcătosului prin nașterea credinței iar această credință este una vie, adică una care produce faptele unei vieți reînnoite după voia lui Dumnezeu. Atât în justificare cât și în procesul de sfințire, viața omului se află sub lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, teologia Lutherană condamnă învățătura – foarte des întâlnită în unele medii evanghelice – conform căreia justificarea este opera lui Dumnezeu în timp ce sfințirea este opera efortului uman. Biserica Lutherană Confesională învață faptul că întreaga lucrare de mântuire este unilateral opera lui Dumnezeu sau lucrarea Duhului Sfânt în om prin intermediul mijloacelor harului: predicarea Evangheliei, administrarea Absoluțiunii și administrarea Sfintelor Sacramente – Sfântul Botez și Sfânta Euharistie. Cristos este cel care domnește asupra tuturor acelora care sunt justificați prin credință iar acest lucru a pus capăt domniei Legii.

Există o clară distincție între Justificare și Sanctificare. Dar această distincție nu trebuie să ne conducă la falsa învățătură conform căreia cele două pot exista despărțite una de alta. Cuvântul lui Dumnezeu predică faptul că justificarea este întotdeauna urmată de sanctificare sau sfințire. Atât justificarea cât și sfințirea au loc prin credință. Ambele, justificarea și sfințirea, sunt lucrate de către puterea lui Dumnezeu manifestată în harul său în Domnul nostru Isus Cristos. Martin Luther afirmă în Catehismul Mare faptul că sfințirea este lucrarea prin care Duhul Sfânt, prin mijloacele harului, în aduce pe păcătos la Cristos și îl ține pe cel justificat în Cristos. Luther insistă asupra faptului că faptele bune pe care creștinul le face în procesul de sfințire sunt rodul credinței sale, adică sunt fructe ale justificării. În tot acest proces de sfințire, creștinul trăiește fundamentat pe Evanghelia lui Cristos pe care o primește prin credință. O parte din roadele justificării și ale sfințirii sunt instantanee. Luther afirmă faptul că omul justificat îl iubește in mod instantaneu pe Dumnezeu. Același lucru este valabil și pentru aproapele său. Acesta deoarece regenerarea omului în justificare este un act instantaneu ci nu un proces. Omul în care Duhul Sfânt lucrează sfințirea este deja un om nou, o creație nouă prin regenerare.

Nu pot să închei acest capitol despre mântuire și sanctificare înainte de a vă spune faptul că Martin Luther avertizează cu privire la pericolul pe care o reprezintă o prea mare încredere a creștinului în faptele bune vizibile pe care acesta le face ca om regenerat. Faptele de pietate nu trebuie să se transforme în niște ritualuri exterioare ci trebuie să fie o continuă lucrare a Evangheliei. Faptele bune se evidențiază cel mai bine în virtuțile pe care creștinii le au prin Duhul Sfânt. Fiecare creștin este luminat de către Duhul Sfânt și înzestrat cu diverse virtuți. În felul a acesta, orice creștin este chemat să slujească aproapelui său indiferent dacă vorbim despre părinți, soldați, medici, profesori, pastori, măcelari, agricultori, muzicieni sau oameni care fac curat pe stradă. Toți creștinii trebuie să își facă datoria pentru aproapele lor investindu-și virtuțile spre gloria lui Dumnezeu. Iubirea față de aproape se dovedește prin implicarea în viața acestuia în funcție de virtuțile cu care Duhul Sfânt ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi.