despre Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu

Pe măsură ce reformatorul Martin Luther s-a maturizat în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, el a pus bazele unei adevărate teologii a predicării care a devenit destul de rapid un semn distinctiv al tradiției Bisericii Lutherane. Predicarea în tradiția Lutherană este caracterizată de sensibilitatea față de distincția dintre Lege și Evanghelie, este focusată pe teologia crucii și pe o înțelegerea sacramentală a predicării în sensul în care prezența Domnul Isus Cristos vine la noi prin predicarea Cuvântului. De asemenea, Martin Luther a adus schimbări importante în practica predicării, aceste inovații extinzându-se nu doar la înțelegerea teologică a scopului predicării dar și cu privire la puterea pe care predica o are în viața de credință. Deși, mentorat de către Johannes Staupitz, Martin Luther s-a implicat într-o activitate de predicare aproape zilnică, înțelegerea cu privire la importanța predicării s-a dezvoltat pe măsură ce reformatorul s-a dedicat din ce în ce mai mult acestei slujiri. Astfel, predicarea a devenit nucleul activității reformatoare a lui Martin Luther și nucleul existenței Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Martin Luther și colegii săi reformatori de la Wittenberg au depus o foarte intensă activitate de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu. În Parohiile din Wittenberg se predicau trei predici în fiecare Duminică. Astfel, dimineața foarte devreme se predica din Epistolele Noului Testament. Apoi, la mijlocul dimineții de predica din Evanghelie pentru ca seara să se predice din Vechiul Testament. În fiecare zi din săptămână se predica din cărțile Biblie. De exemplu, în fiecare zi de Miercuri, la Slujba de Seara se predica din Evanghelia Sfântului Apostol Matei pentru ca în fiecare zi de Sâmbătă, în cadrul aceleași slujbe să se predice din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan. De asemenea, Martin Luther predica în toate ocaziile în care vizita Bisericile. Reformatorul predica acasă, în cadrul devoționalelor pe care familia sa le practica, predica la diverse întâlniri cu prietenii săi și, nu în cele din urmă, predica la diverse evenimente speciale cum ar fi înmormântări, botezuri și nunți. Activitatea didactică, de asemenea, era o ocazie în care Martin Luther predica deseori, o parte dintre prelegerile sale la cărțile Scripturii fiind veritabile predici. Estimările cercetătorilor arată faptul că reformatorul Martin Luther a predicat peste patru mii de predici în perioada 1510 – 1546. Ultima predică a fost predicată de către Martin Luther cu doar trei zile înainte de moartea sa. Foarte multe dintre aceste predici sunt păstrate și astăzi și uzate de către studenții din Seminariile Teologice Lutherane ca modele de practică omiletică.

Foarte multe dintre predicile lui Martin Luther s-au păstrat deoarece au fost foarte mulți oameni – în special studenți la teologie – care au luat notițe în timp ce reformatorul predica. Trebuie să spunem un lucru important la acest capitol. Reformatorul Martin Luther a predicare exclusiv în limba germană. Pentru peste două mii de predici ale lui Martin Luther avem texte în limba latină însă acestea au fost traduceri operate de către studenți sau prieteni, fără ca textul respectiv să fi fost predicat astfel de către reformator. Predicile de care dispunem sunt o sursă extrem de importantă care ne arată modul în care reformatorul Martin Luther a evoluat de la o metodă scolastică de predicare la o metodă mai puțin academică dar mult mai ușor de înțeles de către popor.

În tinerețea sa, Martin Luther a urmat regulile și stilul hermeneutic medieval în care a fost educat. Vă amintiți despre cele patru metode de interpretare ale textului biblic care erau promovate în Biserica Medievală sub numele de ”Quadriga”. Quadriga permitea exegetului să meargă dincolo de înțelesul literar al textului spre o interpretare alegorică, morală și escatologică. Pentru Biserica Romano-Catolică predicarea avea funcția de a explica doctrinele Bisericii folosind ca fundament Sacramentul Penitenței și Sacramentul Euharistiei. Predicarea era întotdeauna pusă în folosul Sacramentului Euharistiei și, din acest motiv, predicarea era inferioară Sacramentului Euharistiei. Cu alte cuvinte, predicarea slujea Sacramentului Penitenței și Sacramentului Euharistiei.

Deja în prelegerile sale asupra cărților Bibliei, Martin Luther dovedea o îndepărtare de la metoda ”Quadriga” de interpretare a Sfintelor Scripturi. Aceeași direcție devine evidentă și în predicile sale. Un lucru interesant de observat este faptul că în predicarea sa, Martin Luther dezvoltă un stil personal care era foarte ancorat în scrierile Sfinților Părinți. Accentul lui Martin Luther în predicare era pus pe sensul literar al textului Sfintei Scripturi iar scopul predicării era acela de a expune promisiunile lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului păcătos și glorificarea lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Expunerea promisiunile lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului păcătos era făcută prin proclamarea în predicare a întrupării, vieții, morții și învierii Domnului Isus Cristos, aceasta fiind vestea cea bună prin care Duhul Sfânt naște credință în adâncul inimii celui care ascultă predicarea.

Contrar stilului scolastic de predicare din timpul său, în care tema era divizată și examinată în puncte și subpuncte, Martin Luther a dezvoltat un stil de predicare expozitiv care insista pe înțelegerea și explicarea textului biblic, un stil foarte mult utilizat în perioada patristică. Deși stilul acesta de predicare necesita o bună cunoaștere a limbilor biblice, ebraică și greacă, Martin Luther își compunea predicile într-un mod foarte simplu, vorbind de la inimă la inimă într-un mod care era foarte comun audienței căreia îi predica. Este important să remarcăm faptul că stilul acesta de predicare a lui Martin Luther era unul care se adresa omului de rând deși mulți dintre membrii parohiei din Wittenberg erau studenți la teologie.

Martin Luther își începea pregătirea predicilor cu studiul Sfintei Scripturi. El se apleca asupra textului căutând să identifice nucleul acestuia. Pornind de la inima textului, Luther dezvolta o direcție pe care își fundamenta apoi predica. Deși Martin Luther era foarte bine educat în retorică, și, deși, uza de numeroase elemente de stil, predicile lui Martin Luther nu erau caracterizate de rigiditatea predicilor scolastice din Evul Mediu. Scopul lui Martin Luther era acela de a evita ca figurile de stil să fie cele care acaparau atenția ascultătorilor și de a scoate în evidență învățătura Scripturii. De asemene, Martin Luther insista faptul că predicatorul nu trebuie să atragă atenția asupra persoanei sale ci scopul predicii trebuie să fie acela de a expune și de a explica învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Parcurgând predicile lui Martin Luther, observăm faptul că acesta folosea frecvent două tehnici. El uza foarte des de antiteze pentru a crea tensiune în predicile sale, cele mai frecvente fiind, desigur, tensiunile dintre Lege și Evanghelie, păcat și har respectiv Dumnezeu și diavol. O altă tehnică specifică lui Martin Luther o reprezenta uzarea de dialoguri improvizate pentru a anima relatarea Scripturii. Martin Luther a fost cunoscut ca un predicator pasionat și afectiv dar și simplu în același timp. Martin Luther nu a predicat niciodată cu scopul de ași câștiga notorietate ci predicarea era pentru Luther o bătălie pentru sufletul păcătosului. De aceea implicarea sa în predicarea Evangheliei era una atât de profundă. Predicile lui Luther urmăreau cu precizie acest scop de a le arăta oamenilor starea de păcat prin predicarea Legii și de a le oferi acestora promisiunea de mântuire prin predicarea Evangheliei. Predicile lui Martin Luther erau pline de teologie deoarece principalul scop al predicilor sale era acela de a comunica oamenilor învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi, predicile conțineau și elemente practice care vizau modul în care creștinul trebuie să își trăiască credința.

Deoarece scopul predicării este acela de al proclama pe Domnul Isus Cristos, Martin Luther îl avea în centrul predicilor sale pe Cristos și lucrarea pe care acesta a făcut-o pentru mântuirea omului. Atunci când predica din Vechiul Testament, Luther interpreta pericopele într-o lumină mesianică, punând accentul pe faptul că promisiunile Vechiului Testament s-au împlinit în Cristos. Atunci când predica din Psalmi, Martin Luther punea accentul pe faptul că aceștia sunt vocea lui Cristos însuși dar și vocea celui care crede în Cristos. În ceea ce privește predicarea Noului Testament, Martin Luther punea accentul pe patimile, moartea și învierea lui Cristos. Indiferent dacă predica din Cărțile lui Moise, din Cărțile Profeților, din Evanghelii sau din Epistole, Martin Luther insista mereu pe a proclama dragostea lui Dumnezeu pentru omul păcătos reflectată în lucrarea pe care Domnul Isus Cristos a făcut-o pentru mântuirea noastră. Urmând cu fidelitate modul în care Sfântul Apostol Paul a predicat Evanghelia, Martin Luther predica o teologie a crucii, punând accentul pe modul în care Dumnezeu a lucrat cu putere mântuirea noastră în slăbiciunea și în suferințele trăite de către Domnul Isus Cristos, ascunzându-și gloria în umbra crucii.

Strâns legată de înțelegerea lucrării de mântuire a omului păcătos pe care Dumnezeu a făcut-o în Domnul Isus Cristos, Fiul său întrupat, era dorința lui Martin Luther ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să fie unul viu în inima credincioșilor. Martin Luther era convins asupra faptului că predicarea Cuvântului era un mijloc al harului iar când păstorul predica Scriptura, acesta acționa: ”in persona Christi”. Cu alte cuvinte, în credința lui Martin Luther, atunci când păstorul Bisericii predică Scriptura, Cristos însuși este cel care ne vorbește Cuvântul său. Martin Luther credea cu tărie într-o prezență reală a lui Cristos în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu de aceea predicare era atât de importantă pentru el dar și pentru Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea.

Poate cel mai important aspect al predicării în viziunea lui Martin Luther era legat de distincția dintre Lege și Evanghelie. Luther considera faptul că această distincție între Lege și Evanghelie nu are voie să lipsească din nici o predică. Aceasta deoarece creștinii sunt pe tot parcursul vieții lor: ”simul iustul et peccator”. În opinia lui Luther, creștinul născut din nou din apa Sfântului Botez este un om justificat în jertfa lui Cristos însă este un om care își continuă existența în acest trup al păcatului, un trup în care clipă de clipă există un conflict epuizant între noul om în Cristos și vechiul Adam care ne ispitește la a păcătui. Datorită acestei situații care caracterizează în mod permanent viața creștinului, acesta are mereu și mereu nevoie să audă Legea lui Dumnezeu pentru a putea să își vadă păcatele și eșecurile. Omul vechi trebuie mereu și mereu pus în mormânt iar păcătosul trebuie mereu și mereu să se întoarcă la Cristos prin pocăință pentru a primi iertarea păcatelor și mântuire. De aceea, creștinul are mereu nevoie să reaudă promisiunile Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos, pentru ca prin credință să vină la Cristos pentru a avea viață veșnică. Astfel, Lege și Evanghelie și distincția dintre acestea trebuie să fie mereu prezente în inima fiecărui creștin iar acest lucru trebuie să fie reflectat de fiecare predică.

Pe măsură de istoria Reformei Lutherane s-a desfășurat, Biserica Lutherană a trebuit să facă față mai multor controverse dar și mai multor curente care au avut rolul de a mutila Biserica. Unul dintre aceste curente distructive a fost Mișcarea Pietistă. Pe măsură cea aceasta prindea contur din ce în ce mai mult, Ortodoxia Lutherană s-a străduit în a pune un accent din ce în ce mai mare pe predicarea doctrinelor Bisericii Lutherane tocmai deoarece acestea erau sub asaltul acelora care considerau că acestea nu sunt importante pentru a fi cu adevărat creștin. Deși centralitatea predicilor a rămas Evanghelia lui Cristos și distincția dintre Lege și Evanghelie, predicile au pus un accent foarte mare pe distincția dintre credința Lutherană și credințele promovate de către reformați, anabaptiști și pietiști.

Fie că vorbim despre predicile reformatorului Martin Luther, fie că vorbim despre predicile generațiilor următoare de pastori luterani, acestea sunt o adevărată comoară pentru Biserica Lutherană Confesională din prezent deoarece ne vorbesc despre credința Lutherană din primele două Secole ale Bisericii Lutherane. Pentru Biserica Lutherană Confesională este deosebit de important să se fundamenteze în credința Bisericii Lutherane din Secolele XVI-XVII. Pe lângă lucrările de teologie lăsate de Părinții Reformei Lutherane, predicile sunt o sursă deosebit de bogată pentru viața de credință și de misiune a Bisericii noastre din prezent.