Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu

Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a moștenit de la Biserica Medievală Târzie înțelegerea conform căreia Scriptura Creștină a Vechiului și a Noului Testament reprezintă fundația pentru întreaga teologie și pentru întreaga viață eclesiastică. Ceea ce avea însă să separe Reforma Lutherană de Biserica Romano-Catolică în ceea ce privește Sfânta Scriptură a fost maniera în care aceasta era considerată drept autoritatea supremă în Biserică dar și metoda în care Magisteriul Bisericii Romano-Catolice interpreta Scriptura și construia doctrinele Bisericii pe baza acestei interpretări.

Una dintre cele mai evidente distincții dintre Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și Biserica Romano-Catolică a constat în modul în care era abordată învățătura despre autoritatea Scripturii în Biserică. Reforma Lutherană considera Scriptura ca fiind ”norma normas”. În felul acesta, Sfânta Scriptură avea autoritate supremă peste autoritatea Mărturisirilor Lutherane de Credință care erau considerate ca fiind: ”norma normata”. Sfânta Scriptură era considerată de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea ca fiind practic: ”norma tuturor normelor” sau ”norma absolută” pentru credință, pentru închinare și pentru trăirea unei vieți creștine autentice. În acest sens, Reforma Lutherană nu respingea Tradiția Bisericii ci doar o punea sub autoritatea Scripturii. Astfel, nu Tradiția avea să ofere normele în baza cărora Magisteriul Bisericii Romano-Catolice interpreta Scriptura ci, pentru Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, Scriptura era cea care trasa normele în baza cărora Biserica interpreta Tradiția. Această poziție fermă cu privire la rolul Sfintei Scripturi în Biserică a fost susținută de către Martin Luther încă de la Dieta de la Worms, acolo unde reformatorul a vorbit despre faptul că Scriptura trebuie întotdeauna prioritizată față de Tradiție. Doresc să vă reamintesc celebrele cuvinte rostite de către Martin Luther la Dieta de la Worms, moment despre care mulți teologi și istorici consideră că reprezintă nașterea tradiției teologice Lutherane și a Bisericii Lutherane:

”de vreme ce ilustra voastră majestate şi preacinstiții nobili doresc un răspuns simplu, îl voi da in felul următor, fără ocolișuri și fără să ascund nimic: dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor sau prin pură rațiune, căci eu nu mă încred numai in papă sau numai in concilii, întrucât este știut că s‑au făcut vinovați de greșeli și contradicții, atunci rămân legat de Scripturile pe care le‑am citat, iar conștiința mea este înrobită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot și nu vreau să retractez nimic, pentru că nu este nici corect, nici sănătos să te împotrivești propriei conștiințe. Nu pot face altfel, aceasta este poziția mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin!” (L.W.32,112)

În această poziție luată de către Martin Luther la Worms, atenția noastră cade pe afirmația care spune: ”convinctus testimoniis Scripturae” în limba română: ”dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor”. Aceste cuvinte vin să evidențieze subordonarea spiritualității Lutherane față de conceput de ”sola Scriptura”. Acest concept de ”sola Scriptura” afirmă faptul că Sfânta Scriptura trebuie să fie autoritatea absolută pentru Biserică. Cu alte cuvinte, teologia Lutherană predă conceputul de ”sola Scriptura” ca fiind sinonim cu conceptul de ”prima Scriptura”. În teologia Reformei Lutherane, Sfânta Scriptură este mereu și mereu pe primul loc, fiind sursa finală și norma finală pentru orice afirmație dogmatică, pentru orice fel de argumente teologice, pentru orice aspecte care privesc închinarea Bisericii și stilul de viață creștin.

Deși vom discuta cu ocazia viitoare despre traducerea și despre interpretarea Scripturii în Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, trebuie să spunem faptul că principiul ”sola Scriptura” în teologia Lutherană nu a fost niciodată interpretat ca pe o excludere a oricăror aspecte ale tradiției creștine. Din contră, Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea s-au lăsat ghidați în interpretarea Sfintei Scripturi de deciziile pe care Biserica Creștină le-a luat în așa numitele ”concilii ecumenice”, mai precis acele concilii ale Bisericii care s-au desfășurat în primele șapte secole. Pe baza afirmațiilor acestor Concilii Ecumenice, Biserica Lutherană și-a dezvoltat teologia trinitariană dar și cristologia – sau învățătura despre persoana Domnului Isus Cristos. Reformatorii Luterani din Secolul al XVI-lea au admis faptul că nu există nici un fel de conflicte cu Biserica Romano-Catolică în ceea ce privește aceste doctrine, după cum ne spune chiar Martin Luther în debutul Articolelor Schmalkaldice (1:1). De asemenea, trebuie să amintim faptul că Reformatorii Luterani din Secolul al XVI-lea s-au aplecat foarte profund asupra teologiei patristice și au fost inspirați de către scrierile Sfinților Părinți în interpretarea Sfintei Scripturi.

Deși Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a fost pe deplin fundamentată pe centralitatea și pe autoritatea finală a Sfintei Scripturii, este foarte interesant faptul că nu există nici un articol de credință dedicat Sfintei Scripturi în Confesiunea Augustană, în Apologia Confesiunii Augustana, în Micul Catehism și în Catehismul Mare respectiv în Articolele Schmalkaldice. De asemenea, mai multe scrieri teologice primordiale ale Reformei Lutherane, cum ar fi ”Loci Communes” a lui Philip Melanchthon, nu conțin referințe la învățătura Lutherană despre Sfânta Scriptură. Aceste aspecte nu trebuie sub nici o formă să ne ghideze spre o înțelegere greșită cu privire la faptul că luteranii ar fi căutat să evite să alimenteze controversa dintre autoritatea Sfintei Scripturii și cea a Tradiției. Din contră, putem să spunem faptul că această situație vorbește despre faptul că în Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea exista un consens general cu privire la conceputul de: ”viva vox evanghelii” (vocea vie a Evanghelie)

Martin Luther a citat foarte des Sfânta Scriptură, aspect care a constituit fundamentul pentru critica sa cu privire la modul în care teologia medievală interpreta Sfânta Scriptura, mai precis prin delimitarea a două mari sensuri ale Scripturii: ”sensul literar” și ”sensul spiritual”, acesta din urmă fiind format din: sensul alegoric, sensul moral și sensul anagogic sau mistic al Scripturii. Reformatorul Martin Luther a insistat pentru o apropiere cât mai literară de textul Sfintei Scripturi, diminuând apropierea de textul Sfintei Scripturi dintr-o perspectivă spirituală, adică dintr-o perspectivă alegorică, morală sau mistică.

Trebuie să amintesc faptul că reformatorul Martin Luther a avut cele mai mari probleme cu interpretarea alegorică a Sfintei Scripturi. În practica medievală a interpretării Sfintei Scripturi, textul era clarificat printr-o ”citire spirituală” sau o ”citire alegorică”, o apropiere de text care afirma faptul că pentru a înțelege ceea ce Sfânta Scriptură dorește să ne transmită trebuie să mergem dincolo textul vizibil. Această ”citire spirituală” a Sfintei Scripturi a condus la o serie de învățături pe care teologia Romano-Catolică a pus un accent deosebit în stabilirea articolelor de credință ale Bisericii. În special acele texte ale Sfintei Scripturi considerate ca fiind ”obscure” erau interpretate exclusiv într-un mod alegoric. În viziunea lui Martin Luther, interpretarea alegorică pe care o practica Biserica Romano-Catolică dinamitează învățătura conform căreia Sfânta Scriptură se interpretează singură sau ”scriptura sacra sui ipsius interpres”. Această afirmație a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea poate fi înțeleasă în două sensuri. Primul sens vine și spune faptul că un pasaj clar al Scripturii este folosit pentru a interpreta un pasaj obscur. Astfel, Sfânta Scriptură se clarifică pe sine prin propriul text. Acest principiu nu a fost nicidecum inventat de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea ci el a fost preluat de către Martin Luther de la Sfinții Părinți. Părinții Bisericii interpretau învățătura Sfintei Scripturi folosindu-se de acele pasaje clare pentru a lumina acele pasaje mai dificile. Martin Luther era convins cu privire la faptul că întreg conținutul Sfintei Scripturi este unul simplu și lipsit de probleme pentru orice om care cunoaște Sfânta Scriptura. În schimb, Martin Luther credea faptul că acest sistem de interpretare alegorică a Scripturii este singurul vinovat pentru faptul că Scriptura devine o carte foarte greu de înțeles.

Pentru Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, ”scriptura sacra sui ipsius interpres” este direct legată și de învățătura Sfinților Părinți care vine să spună faptul că interpretarea Vechiului Testament trebuie să se fundamenteze pe învățăturile Noului Testament. Aceasta deoarece Vechiul Testament se împlinește în Noul Testament. Această relație interpretativă între Vechiul Testament și Noul Testament ca ”tip” și ”antitip” este una reciprocă, exact așa cum este relația dintre promisiune și împlinirea acesteia. De exemplu, înțelegerea Noului Testament cu privire la Cristos este fundamentală pentru înțelegerea cu privire la Adam iar înțelegerea cu privire la Adam este fundamentală pentru a înțelege persoana și lucrarea lui Cristos. În acest fel, Martin Luther, la fel ca și Sfinții Părinți respectiv exegeții medievali, a studiat Vechiul Testament în lumina Noului Testament ci nu invers. Rezultatul a fost acela că Martin Luther a înțeles faptul că toată Scriptura îl are în centrul ei pe Cristos. În Vechiul Testament Cristos este centrul Scripturii prin prezența sa în profețiile oferite de către Dumnezeu prin Sfinții Profeți. Astfel, Luther afirma faptul că Vechiul Testament trimite într-un mod literar la Cristos ci nu într-un mod alegoric. În același timp, Noul Testament trimite la Cristosul care a venit în această lume pentru a împlini promisiunile lui Dumnezeu. Această trimitere a Noului Testament la Cristos este una literară ci nu una alegorică. Astfel, înțelegerea luterană literară a Sfintei Scripturi a reprezentat un pas extrem de important în cunoașterea lui Dumnezeu în raport cu revelația sa de sine ci nu în raport cu rațiunea omului. Martin Luther a înțeles faptul că sensul literar al Vechiului Testament trebuie să urmeze două direcții: una cu referire literară la Adam în sine sau Adam ca personaj al istoriei și a doua cu referire profetică la Domnul Isus Cristos. Toate aceste afirmații dovedesc faptul că interpretarea Sfintei Scripturi pe care Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea o promova era una diferită față de interpretarea medievală dar și față de interpretarea modernă, filozofică sau rațională, a Scripturii.

Este important să ținem cont de faptul că Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea s-a desfășurat în contextul Renașterii umaniste. Renașterea a fost o mișcare umanistă care a insistat pentru întoarcerea la valorile antice. Ne aducem aminte faptul că motto-ul Renașterii a fost: ”ad fontes” sau ”înapoi la surse”. Renașterea a încurajat studierea limbilor antice, limba latină, limba greacă și limba ebraică. Această atitudine a fost foarte benefică Reformei din Secolul al XVI-lea deoarece a încurajat și a ajutat la traducerea Sfintei Scripturi. Martin Luther a tradus Sfânta Scriptură în limba germană folosindu-se de textul în limba ebraică respectiv de textul grecesc ci nu de cel în limba latină a versiunii Vulgata. Aplecarea asupra textelor în limba ebraică și greacă a condus la o nouă dimensiune în exegeza Sfintei Scripturi, o exegeză care i-a făcut pe Luteranii din Secolul al XVI-lea să seteze autoritatea absolută a Sfintei Scripturi în Biserică.

În perioada Ortodoxiei Lutherane, care a urmat primei generații de teologi luterani, Sfânta Scriptură era deja pe deplin înțeleasă ca fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu” în sensul cu adevărat literar al acestei expresii. Înțelegerea Sfintei Scripturi ca fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu” a condus la dezvoltarea învățăturilor despre inspirația, infailibilitatea și ineranța Sfintei Scripturi. Termenul ”inspirație” este, așa cum am văzut în ocazia anterioară, se referă la faptul că fiecare cuvânt din Sfânta Scriptură îi aparține efectiv lui Dumnezeu ci nu este invenția vreunui om. Termenii teologici: ”infailibilitate” și ”ineranță” sunt folosiți de către teologia Lutherană din Secolul al XVI-lea pentru a afirma faptul că Sfânta Scriptură nu are erori și nici nu este capabilă de a greși nici în acele aspecte principale - adică acele aspecte care vorbesc despre mântuirea noastră – și nici în acele aspectele secundare pe care le Scriptura le prezintă. Din nefericire, teologia modernă și cea post-modernă a ajuns să respingă toate aceste caracteristici ale Sfintei Scripturi despre care vorbea Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Din păcate, sub influența teologiei liberale germane din Secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, în prezent există numeroase Biserici care se numesc pe sine ca fiind ”Evanghelice-Lutherane” dar care neagă faptul că Sfânta Scriptură ar fi inspirată de către Dumnezeu, respectiv neagă faptul că Sfânta Scriptură este infailibilă și inerantă.

Critica intelectuală a Sfintei Scripturi a devenit din ce în ce mai prezentă în Bisericile Lutherane din Secolul al XIX-lea și din Secolul XX. Folosim expresia ”critica intelectuală” pentru a ne referi la toate acele metode filozofico-raționale de a critica textul și învățătura Sfintei Scripturi care s-au născut din teologia liberală a Secolului al XVIII-lea. Teologia liberală a condus Biserica la o înstrăinare din ce în ce mai mare de învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la Sfânta Scriptură, dând naștere la un adevărat ”scolasticism lutheran”. Punerea sub semnul întrebării a învățăturilor Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la inspirația, infailibilitatea, ineranța, suficiența și autoritatea Sfintei Scripturi a condus la punerea sub semnul întrebării a numeroase alte doctrine ale Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea astfel încât, în prezent, cele mai multe Bisericii care se prezintă drept ”Bisericii Lutherane” predau o teologie și o închinare străină de cea predată de către Reforma din Secolul al XVI-lea. Cele mai multe așa-numite ”Bisericii Lutherane” din prezent văd Sfânta Scriptură, îi cel mai bun caz, ca fiind un produs divino-uman – adică o colecție de scrieri în care există afirmații de natură divină dar și afirmații de natură umană – respectiv, în cel mai nefericit caz, văd Scriptura ca fiind exclusiv opera efortului uman. Sub influența teologiei liberale, numeroși teologi protestanți din prezent sugerează faptul că în Sfânta Scriptură există trei tipuri de text. Astfel, unele pasaje ale Sfintei Scripturi sunt ”inspirate” – în general referirea este la cuvintele Domnului Isus Cristos - alte pasaje sunt ”mai puțin inspirate” – în general referirea este la afirmațiile Sfinților Profeți și Apostoli - iar alte pasaje sunt ”deloc inspirate” de către Dumnezeu – referirea este la chestiunile care nu privesc mântuirea omului. În acest fel s-a ajuns ca în cadrul protestantismului să se promoveze ideea că Sfânta Scriptură nu este propriu-zis cuvântul lui Dumnezeu ci ea ”conține Cuvântul lui Dumnezeu”, adică numai anumite pasaje din Sfânta Scriptură pot fi considerate ca fiind ”revelația lui Dumnezeu”, restul fiind rezultatului efortului uman care a dorit să prezinte o istorie a mântuirii omului.

Biserica Lutherană Confesională reprezintă o ”rămășiță” Lutherană, adică o minoritate Lutherană care a refuzat și continuă să refuze alienarea teologică liberală în care s-au înecat cele mai multe Biserici Lutherane din prezent. Biserica Lutherană Confesională predică valorile credinței Lutherane exact așa cum acestea au fost predicate de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și cum acestea au fost sumarizate în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea. De la acest aspect vine și expresia ”confesională” din numele Bisericii noastre. Suntem ”luterani confesionali” deoarece credem, predăm și practicăm creștinismul așa cum acesta a fost crezut, predat și practicat de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea. Pentru Biserica Lutherană Confesională, Sfânta Scriptură are același rol, aceeași valoare și aceeași importanță pe care le aveau pentru Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Sfânta Scriptură este ”Cuvântul lui Dumnezeu” cu adevărat inspirat, infailibil, inerant, suficient și cu autoritate absolută în tot ceea ce ține de doctrine, închinare și stil de viață creștin. Pentru Biserica Lutherană Confesională, Sfânta Scriptură este ”norma normas”, fiind cu adevărat: ”viva vox evanghelii”. Biserica Lutherană Confesională, asemenea Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, pune accentul pe interpretarea literară atât a Vechiului Testament cât și a Noului Testament, Domnul Isus Cristos – persoana și lucrarea sa – fiind centru întregii Scripturi. Ca și Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, Biserica Lutherană Confesională predă învățătura conform căreia ”scriptura sacra sui ipsius interpres”. În felul acesta, Biserica Lutherană Confesională se legitimează ca fiind adevărata continuatoare a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.