gÂNDURI DESPRE TradițiE și DESPRE onorarea sfinților

Pentru a înțelege în mod corect modul care este învățătura Bisericilor Lutherane Confesionale cu privire la relația cu sfinții, trebuie să înțelegem pentru început un alt aspect foarte important care are un impact foarte mare asupra creștinismului. Este vorba despre modul în care Bisericile Creștine, respectiv Bisericile Lutherane Confesionale, se raportează la tradiție. Este cunoscut deja faptul că pentru Biserica Romano-Catolică și pentru Bisericile Ortodoxe tradiția este considerată ca fiind cea de-a doua aripă a revelației lui Dumnezeu, fiind deopotrivă în inspirație și autoritate cu Sfânta Scriptură. Din acest motiv, tradiția este la fel de normativă pentru Biserică precum este Sfânta Scriptură. Acest lucru face ca în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Ortodoxe să întâlnim diverse practici care, deși nu avem nici un fel de referințe cu privire la ele în Scriptură sau chiar par să contrazică Scriptura, caracterizează viața de credință deoarece se sprijină exclusiv pe afirmațiile Tradiției.

Lucrurile stau într-un mod cu totul special atunci când privim la marea familie a Bisericilor Protestante. Aceste Biserici, cel puțin din punct de vedere istoric, își au originea în Reforma din Secolul al XVI-lea. Unul dintre punctele speciale de învățătură ale Reformei a fost ”Sola Scriptura” sau ”numai Scriptura”. Conform acestei învățături, Sfânta Scriptura reprezintă singura autoritate și normă pentru viața Bisericii, reglementând absolut fiecare aspect care caracterizează viața de credință. În ceea ce privește tradiția - acesta nefiind inspirată divin - nu poate să fie o normă pentru viața Bisericii ci trebuie mereu să fie subordonată Scripturii și să fie filtrată de către Scriptură. Norma normelor (norma normas) este doar Sfânta Scriptură. Cu alte cuvinte, tot ceea ce Scriptura poruncește trebuie practicat de către Biserică și de către credincioși. În același timp, tot ceea ce Sfânta Scriptură interzice trebuie înlăturat din viața de credință a individului și a Bisericii. Toate Bisericile provenite din Reforma din Secolul al XVI-lea se raportează la Scriptură în modul prezentat anterior, cel puțin în teorie.

Diferențele între Bisericile provenite din Reforma din Secolul al XVI-lea apar însă atunci când se pune problema cu privire la lucrurile care nu sunt nici poruncite de către Scriptură dar nici interzise de către aceasta.

Sunt specialiști care împart Reforma Protestantă în două categorii. Vorbi, astfel despre Reforma Magisterială și Reforma Radicală. Cele două grupe se deosebesc în mai multe aspecte însă atenția noastră este focusată acum pe relația acestora cu tradiția. Bisericile provenite din Reforma Radicală - sau care își au originile teologice în afirmații ale Reformei Radicale - sunt Biserici care consideră faptul că viața de credință și de închinare trebuie trăită exclusiv în limitele a ceea ce Scriptura ne poruncește. Dacă Scriptura stabilește norme, atunci acestea sunt obligatorii pentru Biserică. Lipsa normelor într-o anumită direcție este sinonimă cu interzicerea respectivelor practici sau credințe. Dacă Scriptura nu stabilește ca un lucru să fie făcut, atunci acela trebuie respins. Astfel, în aceste Biserici provenite din Reforma Radicală, este respinsă închinarea liturgică pe motiv că Scriptura nu reglementează, adică nu poruncește, o astfel de închinare. La fel, pentru că Scriptura nu poruncește sărbătorile din calendarul bisericii, calendarul bisericesc a fost înlăturat din practica Bisericii. Slujitorii Bisericilor Protestante Radicale nu folosesc vestimentație liturgică deoarece Scriptura nu poruncește în mod explicit acest lucru. Cu alte cuvinte, tot ceea ce Scriptura poruncește este normă iar toate acele lucruri care nu ne sunt poruncite în mod explicit trebuie să fie înlăturate. În această categorie a Bisericilor care sunt ancorate în gândirea teologică a Reformei Radicale regăsim: Bisericile Baptiste, Creștine după Evanghelie, Adventiste de Ziua a Șaptea, Penticostale dar și Biserici Reformate și Prezbiteriene. Dacă veți participa la închinarea oricăreia dintre aceste Biserici veți înțelege foarte clar tot ceea ce am afirma mai sus. Veți descoperi faptul că aceste Biserici au lăcașuri de închinare care nu mai au forma arhitectonică clasică a unei Bisericii, păstorii nu mai poartă vestimentație liturgică ci se îmbracă la costum, lipsește cu desăvârșire orice formă de artă bisericească, sărbătorile anului bisericesc sunt absente și multe altele. De ce această situație? Pentru simplu fapt că toate elemente înșiruite mai sus nu sunt explicit poruncite în Sfânta Scriptură pentru a fi integrate în viața de credință și de închinare. Pentru că Scriptura nu poruncește vestimentația pastorală, liturghia, arta bisericeasca sau Calendarul Bisericesc, acestea trebuie să fie înlăturate. Astfel, Bisericile din Reforma Radicală au declarat tradiția ca fiind incompatibilă cu credința și închinarea lor, respingând-o ba chiar sfidând-o în mod deschis.

Biserica Luterană este considerată de către specialiști ca fiind o Biserică inclusă în Reforma Magisterială. Bisericile Luterane au o atitudine diferită față de cea abordată de către Bisericile din Reforma Radicală în ceea ce privește tradiția. Atunci când are de-a face cu acele lucruri pe care Scriptura nu le interzice dar nici nu le poruncește, Biserica Luterană este foarte atentă pentru a discerne care elemente trebuie înlăturate și care pot fi păstrate. Astfel, un prim argument este că lucrul aflat în discuție nu trebuie să contrazică nici litera dar nici spiritul Scripturii – în special al Evanghelie - în sensul larg ci nu doar într-unul restrâns. Dacă lucrul respectiv se împotrivește grijii pastorale, atunci trebuie respins. De asemenea, dacă lezează anumite învățături ale Bisericii și provoacă dezbinare, lucrul respectiv trebuie înlăturat. Dar dacă o anumită învățătură a tradiției are efecte pozitive asupra vieții de credință, de frățietate și de închinare a Bisericii, atunci Biserica este liberă să o practice.

În felul acesta, de exemplu, Bisericile Luterane au reținut – au păstrat – practica semnului crucii. Scriptura nu interzice practica acesta dar, într-adevăr, nici nu o poruncește. Bisericile provenite din Reforma Radicală refuză practicarea semnului crucii atât individual cât și în închinarea Bisericii. Argumentul lor este clar: Scriptura nu ne poruncește, nu ne învață, să ne facem semnul crucii. În consecință, această practică a fost înlăturată. În contrast cu Bisericile provenite din Reforma Radicală, Bisericile Luterane acceptă această practică a semnului crucii. Vă amintiți faptul că în Micul Catehism, atunci când reformatorul Martin Luther prezintă rugăciunile individuale pe care creștinul să le folosească la trezire, la culcare sau atunci când se pune la masă, specifică de fiecare dată faptul că rugăciunea trebuie precedată de semnul crucii. Semnul crucii făcut de către creștini este o practică istorică a creștinismului. Există evidențe clare care ne arată faptul că semnul crucii era folosit în închinarea Bisericii încă din Secolul al II-lea. Tertulian ne vorbește despre acest subiect. Scriptura nu interzice dar nici nu poruncește ca cel credincios să își facă semnul crucii. De asemenea, practica acesta nu contrazice nici litera și nici spiritul Scripturii. Nu pune în pericol dragostea frățească și nu conduce la vreun abuz care să dăuneze Bisericii sau credinței. În consecință, întrebuințat în mod corect ci nu într-un sens superstițios, semnul crucii este o practică a Bisericilor Luterane.

În același fel stau lucrurile și cu privire la închinarea liturgică, vestimentația liturgică, arta bisericească, Calendarul Bisericesc și așa mai departe. Nici unul dintre elementele care caracterizează viața liturgică a Bisericii Lutherane Confesionale nu contrazice Scriptura și nu este interzis de către Scriptură. Este foarte adevărat faptul că unele dintre ele nici nu sunt poruncite de către Scriptură ci provin exclusiv din tradiția Bisericii. În consecință, Bisericile Luterane au libertatea de a se bucura de bogăția tradiției creștine și de a menține numeroase elemente ale tradiției care ne produc bucurie și sporesc calitatea vieții spirituale a Bisericii și a celui credincios.

Merită să vă mai răpesc câteva secunde reamintindu-vă faptul că în Biserica Lutherană Confesională autoritatea supremă îi aparține Sfintei Scripturi și Scriptura judecă toate afirmațiile tradiției fiind norma care permite păstrarea anumitor elemente din tradiție sau interzice practicarea lor. Conceptul luteran de ”sola Scriptura” nu se traduce prin ”sine Traditione” adică ”fără tradiție”. Luteranismul confesional nu respinge tradiția decât în acele aspecte care contrazic Sfânta Scriptură. Prin ”sola Scriptura”, luteranii confesionali înțeleg faptul că numai Sfânta Scriptură este inspirată de către Dumnezeu. Tradiția, asemenea Mărturisirilor Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, nu beneficiază de o astfel de caracteristică specială și supranaturală. Cum doar Cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat inspirat, orice rezultat al activității Bisericii - fie că ne referim la tradiție sau la Mărturisirile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea - nu poate să constituie o sursă paralelă sau secundară de revelație a lui Dumnezeu deoarece acesta nu este inspirat de către Dumnezeu și nu este produsul lui Dumnezeu. Acest argument este imperativ pentru Biserica Luterană Confesională și este fundamental în relația Bisericii cu tradiția Bisericii dar și cu Mărturisirile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea. Trebuie să nu uităm faptul că Reforma Luterană a constat în trecerea învățăturilor Bisericii Medievale prin filtrul Sfintei Scripturi. Toate acele învățături ale tradiției care au corespuns standardelor Sfintelor Scripturi au fost păstrate, în timp ce acele tradiții care au fost introduse în Biserică în mod abuziv au fost înlăturate

Lucrurile nu se rezumă însă numai la chestiuni care țin de viața de închinare a Bisericii. Aceleași reguli guvernează și învățături care nu sunt predate în mod explicit de către Sfânta Scriptură cum este și învățătura despre sfinți.

În timpul Reformei din Secolul al XVI-lea, una dintre marile controverse a fost cea care privea modul în care Biserica trebuie să se apropie de sfinți. Biserica Romano-Catolică, dar și Bisericile Ortodoxe, au dezvoltat o pietate cu totul specială în relația cu sfinții. Astfel, în aceste Biserici sfinții sunt venerați iar credincioșii înalță rugăciuni sfinților pentru ca aceștia, la rândul lor, să medieze înaintea lui Cristos pentru cauza lor. Astfel, Biserica Romano-Catolică și Bisericile Ortodoxe ne predau la acest capitol două învățături. Prima spune că sfinții se roagă în ceruri pentru noi, cei în viață iar a doua spune că noi ne rugăm sfinților, spunându-le păsurile noastre, pentru ca ei, la rândul lor, să se roage lui Dumnezeu în favoarea noastră.

Cum vede Biserica Lutherană Confesională această problemă?

În primul rând, dați-mi voie să afirm faptul că Sfânta Scriptură ne spune faptul că îngerii se roagă pentru noi, după cum citim în cartea Sfântului Profet Zaharia:

”Îngerul Domnului a răspuns și a zis: „Doamne Sabaot, până când nu te vei îndura de Ierusalim și de cetățile lui Iúda, pe care te-ai indignat timp de șaptezeci de ani?” (Zh.1,12)

Deși Scriptura nu ne vorbește în mod explicit de acest lucru, Lutheranii confesionali au credința că și sfinții din ceruri se roagă lui Dumnezeu pentru cei aflați în viață și pentru Biserica lui Cristos. Un prim argument este tabloul pe care cartea Apocalipsei îl pictează, vorbindu-ne despre sfinții care se roagă lui Dumnezeu, după cum citim:

”am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care o dăduseră, şi au strigat cu glas puternic: „Până când, Stăpâne, tu care eşti sfânt şi vrednic de crezare, nu vei face dreptate şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Rev.6,9-10)

De asemenea, în a doua carte a Macabeilor există un text care spune:

”Viziunea era aceasta: „[L-am văzut] pe Onías, cel care fusese mare preot, bărbat frumos şi bun, modest la înfăţişare şi blând în purtare, cu vorbă dulce, care din copilărie se deprinsese cu toate virtuţile, care îşi ridica mâinile şi se ruga pentru tot poporul iudeilor. În acelaşi fel, i s-a arătat un chip de bărbat distins prin părul său alb şi răspândind în jur o maiestate impunătoare. Răspunzând, Onías a zis: «Acesta este cel care-şi iubeşte fraţii, cel care se roagă mult pentru poporul său şi pentru cetatea sfântă; este Ieremía, profetul lui Dumnezeu!»” (2Mac.15,12-14)

Este posibil ca mulți protestanți radicali - sau neo-protestanți așa cum sunt cunoscuți în România – să mă acuze faptul că citesc dintr-o carte apocrifă. Ași vrea să vă reamintesc faptul că, deși nu le considera canonice, Martin Luther vedea cărțile apocrife ca fiind bune de citit și de luat în seamă.

Mai există un argument interesant de folosit în favoare afirmației că în ceruri, sfinții se roagă pentru noi. Argumentul ține de obiceiul rugăciunii. În Sfânta Scriptură suntem încurajați să ne rugăm pentru cei din jurul nostru, după cum citim:

”vă îndemn, înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii” (1Tim.2,1)

”rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi! Rugăciunea stăruitoare a celui drept poate înfăptui multe” (Ic.5,16)

”rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (Mt.5,44)

”Vă îndemn, aşadar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru iubirea Duhului, să luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Domnul pentru mine, ca să fiu salvat de răzvrătiţii din Iudeea şi ca ajutorul pe care îl aduc la Ierusalim să fie bine primit de sfinţi” (Rom.15,30)

Versete care ne îndeamnă să mijlocim în rugăciune unii pentru alții sunt suficient de multe în Scriptură pentru a ne demonstra faptul că acesta este o practică prin care este caracterizată viața creștinului. Sfinții aflați acum în împărăția lui Dumnezeu sunt oameni care au răspuns în timpul vieții lor acestui îndemn. Să nu înțelegi faptul că viața de rugăciune ar fi un motiv pentru care acești oameni sunt în împărăția lui Dumnezeu. Ar fi nefericită o astfel de interpretare. Ceea ce vreau să spun este că Dumnezeu nu le-ar interzice sfinților din ceruri să se roage în condițiile în care tot Dumnezeu îi îndemna pe sfinți, aici pe pământ, să se roage.

Totuși, faptul că sfinții se roagă pentru noi în ceruri nu validează faptul că noi trebuie să îi invocăm pe sfinți în rugăciunile noastre și să ne rugăm lor. În Sfânta Scriptură nu găsim nici o poruncă în acest sens și, de asemenea, nu găsim nici un exemplu care să ne arate că ne putem ruga sfinților. Dar cineva ar putea să vină și să spună faptul că, în acord cu cele spuse în partea introductivă, nu ar trebui să fie un impediment faptul că Scriptura nu ne dă o poruncă sau un exemplu în acest sens. Totuși, trebuie să vă reamintesc faptul că atunci când o învățătură nu este în mod expres exprimată în Scriptură, trebuie să vedem care este modul în care acesta interacționează cu Scriptura.

Așa cum am spus, în Scriptură nu avem nici un exemplu de credincios care s-a rugat vreunui sfânt și nu avem nici exemplul vreunei rugăciuni adresate sfinților. Mai mult, Cristos însuși ne învață spunând:

”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In.14,6)

De asemenea, Cristos face următoarea afirmație:

”Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt.28,18)

În limba greacă aici este folosită expresia: πᾶσα ἐξουσία (pasa exusia) care se traduce mai exact prin expresia: ”toată autoritate”. În consecință, Domnul nostru Isus Cristos deține atât pe pământ cât și în cer absolut toată autoritatea, la orice capitol. Tot el este cel care ne învață spunând:

”orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele meu, eu voi face” (In.14,13-14)

Vedem faptul că Domnul Isus Cristos ne învață să ne rugăm lui Dumnezeu Tată în nume lui ci nu să ne rugăm vreunui sfânt. Domnul Isus Cristos are autoritatea să facă absolut orice și el promite că dacă cineva se va ruga în numele lui, el va asculta și împlini rugăciune.

În acest sens, rugăciunile adresate sfinților sunt complet inutile. Dar nu sunt doar inutile ci Biserica Lutherană Confesională afirmă faptul că sunt și periculoase pentru credința omului. Sfântul Apostol Paul ne învață astfel:

”Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (1Tim.2,5-6)

De asemenea, Domnul Isus Cristos spune:

”Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt.11,28)

În aceste cuvinte putem să spunem faptul că Domnul Isus Cristos ne poruncește să mergem la el atunci când suntem ”osteniţi şi împovăraţi” deoarece el este singurul care ne poate da ”odihnă”. De altfel Scriptura ne spune referitor la Domnul nostru Isus Cristos astfel:

”el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Ev.7,25)

În consecință, deși Scriptura nu ne interzice în mod explicit să adresăm rugăciuni către sfinți, descoperim faptul că acesta ne învață în mod explicit ca în rugăciunile noastre să mergem direct la Cristos, însuși. De aceea, rugăciunea adresată sfinților vine în conflict cu litera și spiritul Scripturii și, în consecință, trebuie înlăturată din practica Bisericii dar și din practicile spirituale individuale.

Ajungem acum la un alt capitol foarte sensibil. Luteranii sunt deseori acuzați de către cei care fac parte din Bisericile ancorate în învățătura și practicile Reformei Radicale pentru faptul că s-ar închina sfinților sau pentru faptul că i-ar venera pe sfinți. Eu personal am primit astfel de acuzații de la anumiți evanghelici. Acești creștini protestanți radicali consideră faptul că, deoarece Scriptura nu ne poruncește nimic în legătură cu sfinții, aceștia nu își au locul în Biserică, ba mai mult, numeroși evanghelici post-moderni îi tratează pe sfinți cu sfidare.

Lutheranismul vede lucrurile complet diferit și la acest capitol. Bisericile Lutherane Confesionale nu îi venerează pe sfinți sub nici una dintre formele pe care le-ar putea lua verbul ”a venera”. Însă Bisericile Lutherane Confesionale îi respectă în mod deosebit pe Sfinții lui Dumnezeu. Noi nu ne închinăm sfinților și nici nu le aducem adorare sau venerare. Există însă un mod plin de pietate în care ne putem apropia de sfinți și aceasta înseamnă ”ai onora”.

Există patru forme prin care Bisericile Lutherane Confesionale îi onorează pe sfinți, nici una dintre aceste forme nefiind idolatrie, așa cum ne acuză protestanții radicali.

O primă formă de ai onora pe sfinți constă în ai aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru ceea ce el a făcut prin intermediul acestor oameni pentru Sfânta sa Biserică. Astfel, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfântul Apostol Paul și pentru toate scrierile inspirate pe care Dumnezeu ni le-a oferit prin intermediul său. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru modul în care Dumnezeu a păstrat credința adevărată cu privire la Sfânta Treime prin intermediul Sfântului Athanasie în marea controversă ariană. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru Biserica sa prin intermediul Sfântului Augustin care a ținut piept ereziei pelagiene.

O a doua formă constă în a medita la credința și viața acestor oameni cu scopul evident de ai imita în credință și în viața de zi cu zi. Medităm de exemplu la modul în care Sfânta Fecioară Maria s-a supus voinței lui Dumnezeu și căutăm să o imităm în viața noastră.

O a treia formă este aceea în care noi medităm la modul în care harul lui Dumnezeu i-a modelat pe acești sfinți pentru a fi oameni după voia lui. Ne aducem aminte faptul că toți sfinții au fost oameni păcătoși, stăpâniți de diverse patimi și probleme. Totuși, prin harul lui Dumnezeu, acești oameni au devenit adevărați stâlpi ai Bisericii lui Cristos. În felul acesta ne putem gândi la Sfinții Patriarhi Avraam, Iacov și Iosif, la Sfântul Profet Moise, la Sfântul Împărat David, la Sfinții Apostoli, în mod special la Petru și Paul, dar și la sfinții Bisericii Post-Apostolice. În acești oameni avem exemplul clar al modului în care harul ne eliberează de păcatele noastre și ne face credincioși în Cristos. Sfinții sunt un exemplu minunat cu privire la modul în care Dumnezeu este milostiv cu păcătoșii.

O a patra formă de onorare a sfinților constă în efortul de a imita credința acestora. Ne străduim să imităm credința lor în Dumnezeu în mod special în momente foarte dificile, cum a fost cazul martirilor, de exemplu. Ne străduim să imităm dragostea sfinților pentru aproapele lor.

Acestea sunt motivele pentru care în calendarul anual al Bisericilor Lutherane Confesionale îi găsiți sfinții lui Cristos. În diverse zile ale anului noi comemorăm pe anumiți sfinți ai lui Dumnezeu. A comemora înseamnă a ne aduce aminte de modul în care harul lui Cristos a schimbat niște păcătoși în sfinți, înseamnă a ne aduce aminte de ceea ce Dumnezeu a făcut prin acești oameni pentru Sfânta sa Biserică și înseamnă a reflecta la credința acestor sfinți pentru a o imita în viața noastră. Ai comemora pe sfinți nu înseamnă ai venera în nici un fel și nici a le ridica rugăciuni. Trebuie să fi cu adevărat încăpățânat să crezi și să afirmi faptul că ai comemora pe sfinți este tot una cu ai venera. În timp ce venerarea sfinților și înălțarea de rugăciuni sfinților sunt practici contrare Scripturii, așa cum am văzut, comemorarea Sfinților nu doar că nu contrazice în nici măcar un singur punct Scriptura dar reprezintă o comoară minunată care să ajute Biserica să crească în credință, să rămână fidelă învățăturilor adevărate și să facă față încercărilor spirituale.

Aceasta este poziția Bisericilor Lutherane Confesionale cu privire la sfinții lui Dumnezeu. Din perspectiva noastră, acesta este o poziție în conformitate cu învățătura Sfintei Scripturi și este în acord cu ceea ce Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea a predat. Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea i-a comemorat pe sfinți în același mod în care Bisericile Lutherane Confesionale o fac în prezent. De asemenea, de la reformatorul Martin Luther ne-au rămas numeroase predici rostite în timpul sărbătorilor de comemorare a Sfinților lui Cristos.