Viața lui Martin Luther DE LA AFIȘAREA CELOR NOUĂ ZECI ȘI CINCI DE TEZE ȘI PÂNĂ LA DIETA IMPERIALĂ DE LA WORMS, 1517-1521

Protestul lui Martin Luther din 31 Octombrie 1517 nu putea să treacă neobservat la Roma deși, inițial, aceasta a fost considerat doar o cearta între niște călugări din Germania.

La începutul verii anului 1518, ca urmare a propunerii lui Martin Luther de a se organiza o dezbatere pe tema indulgențelor, Ordinul Augustinian, de care aparținea Martin Luther în calitatea sa de călugăr, a solicitat o dispută oficială la care vor participa conducerea ordinului, în fata cărora Martin Luther să își poată susține poziția exprimată în cele Nouăzeci și cinci de Teze. Disputa a avut loc în cadrul reuniunii Ordinului Augustinian de la Heidelberg, în aprilie 1518 și a primit denumirea de „Disputa de la Heidelberg”. Adversarii lui Martin Luther au fost plini de speranța că preotul din Wittenberg ar urma să fie rapid redus la tăcere, dar Johannes Staupitz s-a asigurat că Martin Luther avea să beneficieze de achitabilitate, deoarece Staupitz era - în general - în acord cu poziția viitorului reformator. În cadrul disputei, Martin Luther a prezentat o "teologie a crucii", spre deosebire de o "teologie de gloriei" prezentata de către adversarii săi. Disputa are - în multe privințe - o rezonanta istorică mult mai importantă decât cele Nouă zeci și Cinci de Teze deoarece aceasta scoate în evidenta o maturizare teologică a călugărului din Wittenberg și – mult mai important - o detașare de gândirea medievală romano-catolică. Disputa de la Heidelberg i-a adus lui Martin Luther o prima victorie în reformarea Bisericii, în mod special prin faptul că a reușit să aducă de partea sa mai mulți teologi importanți din Germania printre care Martin Bucer, Johannes Brenz si Erhard Schnepf. Concluzia trasă de către adversarii lui Luther - în frunte cu Johannes von Eck, profesor de teologice la Ingolstadt și unul dintre principalii oponenți ai lui Martin Luther - a fost aceea că era necesară o nouă dezbatere între Eck și susținătorii opiniilor lui Luther. Această nouă dezbatere a avut loc la Leipzig in anul 1519, dar o vom detalia ulterior.

In vara anului 1518, la Roma a fost deschis un proces împotriva lui Martin Luther în care reformatorul era acuzat oficial de erezie. Situația părea fără speranță pentru reformatorul german și pentru susținătorii lui. Cel mai probabil, Roma avea să îl excomunice pe Martin Luther și, mai apoi, să îi interzică activitatea de predicare în toată Germania. Față în față cu această situație delicată, Martin Luther a solicitat sprijinul prinților germani pentru ca aceștia să îl protejeze înaintea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Unul dintre cei mai importanți prinți care au răspuns pozitiv la solicitarea lui Luther a fost printul elector al Saxoniei, Frederick cel Înțelept. Acest suport primit de către Martin Luther avea să se dovedească a fi unul dintre cele mai importante momente si unul dintre elementele care au influențat cel mai mult succesul Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea. Fără suportul lui Frederick cel Înțelept, cel mai probabil, Martin Luther ar fi sfârșit rapid în flăcările rugului asemenea altor pre-reformatori.

În mod concret, primul beneficiu primit de către Martin Luther a fost acela că Frederick cel Înțelept i-a cerut Papei ca reformatorul să fie examinat în Germania ci nu la Roma unde, cel mai probabil, Luther ar fi fost trimis la rug. În consecință, din dorința de a nu intra în conflict cu cel mai puternic și cel mai influent prinț al Germaniei, Papa a cerut organizarea unei Diete la Augsburg în luna Octombrie a anului 1518, în cadrul căreia să se dezbată problema lui Luther. Discuțiile au fost conduse de către legatul papal Cardinalul Cajetan, un călugăr dominican foarte bine educat și care a primit împuternicirea papală de al readmite pe Martin Luther în Biserică dacă acesta avea să se dezică de toate învățăturile propagate începând din Octombrie 1517. În ciuda presiunilor făcute de către reprezentanții Papei, Martin Luther a rămas ferm în credința sa și, prin urmare, cardinalul Cajetan i-a cerut lui Frederick cel Înțelept să îl extrădeze pe ereticul Luther la Roma pentru a fi judecat pentru ereziile propagate. În providența lui Dumnezeu, Frederick cel Înțelept a rămas și el ferm pe poziție și a refuzat cererea Cardinalului Cajetan. La rândul sau, Frederick cel Înțelept a cerut ca Martin Luther să fie judecat în Germania de către un tribunal format din teologi imparțiali. Reprezentanții Bisericii Romano-Catolice nu au putut accepta o posibila înfrângere și au făcut tot ceea ce era necesar pentru ca dezbaterea cu ereticul german să continue.

Astfel, în vara anului 1519, teologul romano-catolic Johannes von Eck a inițiat o nouă dezbatere cunoscută sub numele de „Disputa de la Leipzig”. Această dezbatere s-a desfășurat în perioada Iunie-Iulie la Castelul Pleissenburg în Leipzig. În cadrul acestor discuții - la care Martin Luther inițial nu a participat, Wittenbergul fiind reprezentat de Adreas Karlstadt - a fost vizată problema indulgențelor pentru ca mai apoi să se axeze pe primatul papal. Ajuns în cele din urmă la Leipzig, Martin Luther a susținut faptul că papa nu este infailibil ba mai mult el a și demonstrat faptul că poate să greșească, dând ca exemplu decizia luată la Conciliul de la Konstanz (1414-1418) de al executa prin ardere pe rug pe Jan Hus. În urma Disputei de la Leipzig, Martin Luther a câștigat simpatia mai multor umaniști ai vremii printre care cel mai important a fost Erasmus von Rotterdam, chiar dacă gânditorul olandez nu s-a solidarizat oficial cu reformatorul german. Cu toate aceste, Johannes von Eck a reușit să obțină declararea învățăturilor lui Martin Luther ca fiind eretice cu toate ca sub nici o forma nu putem să afirmam că romano-catolicul ar fi „câștigat” în cadrul acestei dispute teologice. În urma dezbaterii de la Leipzig, Papa Leon al X a impus cenzura asupra învățăturilor și asupra scrierilor lui Martin Luther și l-a amenințat pe reformator cu excomunicarea din Biserica Romano-Catolică dacă acesta nu renunța la a le mai susține.

Anul 1520 este remarcabil datorita lucrărilor pe care Martin Luther le scrie. În „Von den guten Werken” (în limba română: „Despre faptele bune”), reformatorul dovedește faptul că se axează pe o critica teologica care are drept scop reînnoirea Bisericii pe baza învățăturilor Evangheliei. Autorul expune învățăturile Reformei Lutherane pornind de la interpretarea celor zece porunci. Miezul acestei lucrări este ideea că doar credința este capabilă să împlinească poruncile lui Dumnezeu datorita faptului că prin credință Dumnezeu oferă omului libertatea de a face fapte bune.

O a doua lucrare importantă apărută în anul 1520 este „An den christlichen Adel deutscher Nation von des christlichen Standes Besserung” (în limba română: „Discurs către nobilimea germana”), lucrare în care Martin Luther se concentrează pentru ai determina pe nobilii germani să participe la o reforma a creștinismului. Reformatorul neaga pretențiile la supremație universală a papei și ataca divizarea ne-scripturală a creștinismului între laici și preoți. Această lucrare a fost un adevărat succes literar la vremea respectivă fiind tipărită în nu mai puțin de patru mii de exemplare în doar câteva zile.

O a treia lucrare apărută în anul 1520 este „Von der babylonischen Gefangenschaft der Kirche” (in limba română: „Despre robia babiloniana a Bisericii”). Aceasta este o lucrare un pic diferită față de cele precedente deoarece se adresează unui public educat din punct de vedere teologic. Martin Luther face o analiză sistematică a doctrinei Sfintelor Sacramente. Reformatorul german tratează amănunțit fiecare Sacrament al Bisericii Romano-Catolice expunând motivele pentru care Reforma Lutherană aproba ca sacramente doar Botezul, Sfânta Euharistie și Absoluțiunea păcatelor pe care o lega de Sacramentul Botezului. De asemenea, Martin Luther face lumină cu privire la Sacramentul Sfântului Botez și cu privire la Sacramentul Euharistiei, eliminând toate acele elemente care otrăviseră aceste mijloace ale harului în perioada Evului Mediu. Prin intermediul acestei lucrări, Martin Luther nu a intenționat sub nici o forma să profaneze Biserica ci scopul său a fost acela de a o reforma. După ce a analizat această teză a lui Martin Luther, umanistul olandez Erasmus von Rotterdam a remarcat faptul că ruptura dintre Reforma Lutherană și Biserica Romano-Catolică a devenit imposibil de vindecat.

Tot în anul 1520, Martin Luther publica lucrarea „Von der Freiheit eines Christenmenschen” (in limba română: „Despre libertatea creștinului”) în cadrul căreia reformatorul portretizează relația sănătoasa pe care creștinul trebuie să o trăiască cu Dumnezeu. Prin credință, Dumnezeu îi face pe creștini să fie liberi de propriile lor eforturi de justificare și îi echipează pentru a putea sluji aproapelui lor. Pe scurt, creștinii liberi sunt caracterizați de dragoste față de Dumnezeu și de aproapele lor.

Scrierile lui Martin Luther nu au fost primite în mod uniform în Germania. Deși ele aveau un succes cu totul neașteptat, a existat și o împotrivire serioasă față de acestea. De exemplu, Universitățile din Köln și din Lowen le-au condamnat cu fermitate ca fiind eretice. Cu toata opoziția întâmpinată, era din ce în ce mai clar faptul că Biserica Romano-Catolică nu se mai confruntase, în toata istoria ei, cu o opoziție atât de puternică și de bine fundamentată. În toată această perioadă, devenea evident faptul că opoziția dovedită de către romano-catolici îl convingeau din ce în ce mai mult pe Martin Luther cu privire la vocația lui de reformator al Bisericii lui Cristos.

La Roma, acțiunile și scrierile lui Martin Luther au provocat o furie fără precedent și l-au convins pe Papa Leon al X-lea să apeleze la arma letală a Bisericii Romano-Catolice: ”excomunicarea”. Papa avea puterea să îl condamne pe Martin Luther la mânia veșnică a lui Dumnezeu prin scoaterea acestuia în afara Bisericii și a mântuirii care se află în mâinile acesteia. La 15 Iunie 1520, Papa Leon al X-lea emite celebra bulă: „Exurge Domine” (În limba română: ”Scoală-te Doamne”) prin care critica un număr de patruzeci și unu de afirmații extrase din cele Nouă Zeci și Cinci de Teze dar și din scrierile ulterioare ale lui Martin Luther și îl amenința pe reformator cu excomunicarea dacă, într-o perioadă de șaizeci de zile, nu va retracta aceste învățături. Martin Luther a primit o copie oficială a bulei, purtând sigiliul papal, la începutul lunii Octombrie 1520. La început, reformatorul s-a îndoit cu privire la veridicitatea copiei și a crezut ca este vorba despre un fals. Cu toate acestea el a comentat că bula nu este altceva decât lucrarea lui Anticrist, indiferent de originea sa, și a scris lucrarea: „Adversus Execrabile Antichristi Bullam” (În limba română: ”Împotriva Bulei Execrabile a lui Antihrist”) iar la 10 Decembrie 1520 a ars o copie a bulei papale in public.

Eforturile reformatoare ale lui Martin Luther nu au atras atenția doar în cadrul Bisericii Romano-Catolice. În anul 1520, Frederick cel Înțelept a primit o vizită neașteptata din partea împăratului Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea. Unul dintre motivele acestei vizite era îngrijorarea împăratului cu privire la Martin Luther. Carol era un susținător declarat al Bisericii Romano-Catolice dar era doar un tânăr de nouăsprezece ani, lipsit de tact și de experiență in dialog. Nu i-a fost deloc greu lui Frederick cel Înțelept, un maestru al politicii, să îl convingă pe tânărul împărat că Martin Luther nu trebuie predat autoritarilor din Roma ci că reformatorul ar trebui - cel puțin pentru început - anchetat cu privire la opiniile sale în cadrul unei viitoare diete imperiale, ocazie cu care împăratul ar putea să se edifice cu privire la punctele principale din teologia călugărului din Wittenberg.

Dat fiind ca Martin Luther nu a retractat nimic din ceea ce afirmase în perioada 1517-1520, la 3 ianuarie 1521, papa a emis bula: „Decet Romanum Pontificem” prin intermediul căreia îl declara pe reformatorul german ca fiind oficial eretic și îl excomunica din Biserica Romano-Catolică. Un legat papal a purtat bula de excomunicare prin teritoriile germane cu scopul de a împrăștia teroare în rândul celor care îl simpatizau pe Martin Luther. Papa îi amenința cu excomunicare pe toți aceia care îndrăzneau să îl susțină sau să se alieze în orice fel cu reformatorul german. În mod surprinzător însă, cu cât legatul papal înainta înspre nord, cu atât mai multă împotrivire găsea în rândul populației germane. Sute de copii ale bule de excomunicare au fost arse sau aruncate în râuri de către germanii care aderaseră la Reforma Lutherană. Roma constanta cu stupoare ca germanii erau puternic atașați de reformatorul din Wittenberg.

La 6 Martie 1521, ținând cont de sfaturile primite de la Frederick cel Înțelept, Carol al V-lea îl cheamă pe Martin Luther să își susțină punctul de vedere la Dieta Imperiala de la Worms începând cu luna Ianuarie 1521, având garanția împăratului că nu va fi în nici un fel de pericol. Martin Luther avea la dispoziție șase luni pentru ași pregăti punctul de vedere, timp suficient să își sistematizeze teologia și să pornească în lungul drum către Dieta Imperiala. Calatoria lui Luther către Worms s-a transformat într-o adevărată procesiune, reformatorul fiind primit ca un erou în fiecare cetate prin care trecea. Luther era, el însuși, surprins de enorma popularitate de care se bucura în rândul germanilor, lucru care se transforma într-o mare încurajare pentru el. În providența lui Dumnezeu, drumul acesta spre Worms îi oferea lui Martin Luther minunata ocazie de a predica Evanghelia foarte multor germani însetați după adevăr și făcea acest lucru în Biserici care deveneau supra-aglomerate.

În data de 16 Aprilie 1521, Martin Luther a intrat în localitatea germana Worms ca să apară în fața Dietei Imperiale, fiind insolit de către profesorul Jerome Schurff. Despre ceea ce s-a întâmplat însă la Worms și după această Dietă, va discuta într-o înregistrare ulterioară.