Învățătura despre Predestinare ÎN BISERICA LUTHERANĂ

Pentru reformatorul Martin Luther și pentru Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, învățătura despre justificarea păcătosului numai prin credință a reprezentat praecipuus lucus, adică o doctrină fundamentală, inima din care pulsează credința creștină autentică. Reformatorul Martin Luther și Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea au predat învățătura conform căreia cuvântul divin care vine și ne proclamă iertarea păcatelor în numele Domnului Isus Cristos reprezintă vocea Evangheliei mântuirii noastre iar acestă Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos este cuvântul eficient al lui Dumnezeu care aduce mântuirea eternă pentru toți aceia care o cred. Doctrina predestinării în teologia luterană este direct legată de acestă învățătură capitală a justificării păcătosului numai prin credință și, sub nici o formă, cele două învățături nu pot fi înțelese separat.

Principalul loc în care reformatorul Martin Luther tratează învățătura despre predestinare este lucrarea De servo arbitrio sau Despre robia voinței (1525), lucrare scrisă în contextul controversei cu Erasmus din Rotterdam cu privire la liberul arbitru sau a capacității libere de alegere a omului.  În acestă lucrare, Martin Luther îl descrie pe Dumnezeu care nu este limitat de această lume ci este mai presus de tot ceea ce există în acestă lume. Martin Luther face distincția dintre Dumnezeul ascuns - Deus absconditus – și Dumnezeul revelat – Deus revelatus - respectiv între Dumnezeu în Cuvânt – Deus indutus – și Dumnezeu în afara Cuvântului – Deus exutus. Aceste distincții a fost uneori interpretate greșit de către teologii moderni și post-moderni, speculându-se concepte inconsistente cu privire la teologia lui Martin Luther.

Pentru Martin Luther însă, distincția dintre Dumnezeu predicat și Dumnezeu ne-predicat a reprezentat o necesitate cerută de către proclamarea Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos. Este vorba despre distincția dintre Dumnezeu care acționează în sine însuși – in se – respectiv Dumnezeu care acționează în afara sa, adică în Cuvântul său, pentru noi. Conform lui Martin Luther, Dumnezeu care acționează în afara sa, adică în Cuvântul său, este Dumnezeu însuși, adică Dumnezeu care se dă pentru noi.

Reformatorul Martin Luther pornește în explorarea învățăturii despre predestinare de la distincția dintre Lege și Evanghelie respectiv de la mijloacele externe pe care Dumnezeu le uzează pentru a naște în omul păcătos credință, mai precis ceea ce teologia luterană numește: mijloacele harului. Astfel, Martin Luther preda învățătura conform căreia prin proclamarea Legii, Dumnezeu revelează omului păcătos consecințele păcatului și mânia sa îndreptată împotriva a ceea ce este alterat de către păcat.

Astfel, cel care aude Legea se ascunde de Dumnezeu deoarece prin Lege ajunge să cunoască consecințele propriilor păcate. Astfel, Legea îl determină pe om să fugă de la Dumnezeul ascuns în proclamarea condamnării. Mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva a tot ceea ce este păcătos și care este revelată în Lege este o realitate care afectează omul păcătos, o realitate pe care omul păcătos trebuie să o depășească dacă dorește să își schimbe destinul. Întrebările care se ridică la acest punct sunt următoarele: Cum poate omul păcătos aflat sub condamnarea Legii lui Dumnezeu să schimbe acestă stare de fapt? Cum poate să fie evitată mânia lui Dumnezeu îndreptată asupra a tot ceea ce este păcătos tocmai de către omul care este păcătos? Cum poate omul păcătos care este condamnat de către Lege la mânia veșnică a lui Dumnezeu să găsească o scăpare pentru sine?

Martin Luther afirmă foarte clar că nici un decret uman, inclusiv vreun decret bisericesc, nu poate să ofere o soluție la acestă problemă care îl afectează pe omul păcătos. Singura soluție pentru omul păcătos în fața condamnării Legii vine din proclamarea Evangheliei, Evanghelia care ne vorbește despre Dumnezeu care vine la noi în Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, pentru a se da pentru iertarea păcatelor noastre. Iar acestă iertare a păcatelor nu vine la noi prin corespondență ci prin contradicție. Cel nevinovat este morții pentru ca cel vinovat să fie dat vieții. Viața este dată prin moarte. Cel fără de păcat este făcut de către Dumnezeu păcătos pentru ca cel păcătos să fie făcut de către Dumnezeu fără păcat.

În Evanghelie, Dumnezeu vine la noi pentru a distruge prin moarte lumea cea veche și pentru a aduce lumea la viață printr-o nouă creație în moartea și învierea Fiului său întrupat. Nu este nici o altă modalitate pentru care omul păcătos să poată să fie adus înaintea lui Dumnezeu altfel decât ca un om condamnat pentru veșnicie la mânia lui Dumnezeu. Singura speranță a omului păcătos este în Dumnezeu care vine împotriva lui Dumnezeu, adică în Dumnezeu care își asumă în sine însuși păcatul omului și care se judecă și se condamnă pe sine însuși pentru păcatul omului. Astfel, Dumnezeu care condamnă în Lege este cucerit de către Dumnezeu care iartă păcatele în Evanghelie. Iar Dumnezeu care condamnă în Lege este exact același Dumnezeu care iartă în Evanghelie.

În Comentariul la Cartea Genezei (1540), Martin Luther prezintă doctrina despre predestinare într-o notă pastorală adică într-o profundă grijă pentru suflet. Martin Luther este profund conștient de faptul că misiunea lui este aceea de a predica Evanghelia lui Cristos unor suflete apăsate de păcat. De aceea, în predicare sa, Martin Luther pune accentul pe faptul că dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra omului păcătos în Cristos și care vine la noi în predicarea Evangheliei, nu poate să fie zădărnicită de păcatele noastre.

Voia lui Dumnezeu revelată în Evanghelie, anume aceea care ne spune faptul că: ”într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16) nu poate să fie zădărnicită de către păcat deoarece Cristos însuși a biruit și a iertat aceste păcate în moartea și în învierea sa. Martin Luther era pe deplin convins de faptul că acestă credință despre care vorbește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan atunci când spune: ”oricine crede în el” (In.3,16) este o credință care nu este născută de îngrijorarea omului păcătos cu privire la propriile păcate ci este o credință care este născută de acțiunea tainică a Cuvântului exterior al Evangheliei – externum verbum. Iar acest Cuvântului exterior al Evangheliei care naște credință în omul păcătos aparține nu lui Dumnezeu care este ascuns ci Dumnezeului care vorbește și a cărui vorbire nu poate să înșele.

Când credința este născută în omul păcătos - care nu poate să creadă în Dumnezeu prin propriile decizii și puteri – de către acțiunea tainică a Cuvântului exterior al Evangheliei lui Dumnezeului care vorbește, întrebarea care se pune este următoarea: Este acel om unul ales de către Dumnezeu? Omul nu este chemat să răspundă la acestă întrebare privind la propriile fapte ci privind tot la Dumnezeu. Privind mai precis la ceea ce Dumnezeu a făcut pentru acest om. Ai fost botezat? Ai primit iertarea păcatelor în proclamarea Absoluțiunii? Ai primit trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos în Sacramentul Euharistiei pentru iertarea păcatelor? Pentru Martin Luther, participare păcătosului la mijloacele harului reprezintă răspunsul corect la întrebarea: ”este acel om unul ales de către Dumnezeu?”  ci nu examinarea atentă și cântărirea faptelor pe care respectivul om le face.

Acelora care au venit la el cu întrebarea: ”sunt un om ales de Dumnezeu pentru mântuire?” Martin Luther le-a răspuns trimițându-i la mijloacele harului. Îl auzi tu pe Fiul lui Dumnezeu în predicarea Evangheliei? Îl auzi tu pe Fiul lui Dumnezeu iertându-te de păcatele tale în proclamarea Absoluțiunii? Ai fost tu îmbrăcat în Cristos, pus în moarte și înviat cu Cristos în Sacramentul Botezului? Mănânci tu trupul și bei tu sângele Domnului Isus Cristos în Sacramentul Euharistiei spre iertarea păcatelor? Răspunsul la întrebarea: ”sunt un om ales de Dumnezeu pentru mântuire?” trebuie căutat nu în noi înșine, adică în acțiunile noastre, ci întotdeauna trebuie căutat în afara noastră, adică în acțiunile pe care Domnul Isus Cristos le face pentru mântuirea noastră în și prin mijloacele harului.

Trebuie să amintim faptul că Philip Melanchthon afirma faptul că predestinarea este legată de credința, o credință născută de către Duhul Sfânt prin predicarea Cuvântului Evangheliei, dar și de voința omului. Nikolaus von Amsdorf i s-a opus lui Melanchthon, condamnând faptul că acesta promova sinergismul scolastic în speranța stabilirii unui consens cu Biserica Romano-Catolică. Nikolaus von Amsdorf a insistat în a afirma faptul că Dumnezeu predestinează în baza voinței personale, o voință unică și simplă. Orice persoană predestinată la mântuire va primi credința în dar de la Dumnezeu în lucrarea tainică a Duhului Sfânt prin predicarea Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos.

În anul 1567, teologul luteran Cyriacus Spangenberg a afirmat faptul că sursa unică a justificării omului păcătos este favoarea nemeritată pe care Dumnezeu i-o oferă omului, eliminând orice fel de aport din partea omului la justificare. Atunci când afirmațiile lui Spangenberg au fost respinse în favoarea teoriei lui Melanchthon, Martin Chemnitz a luat inițiativa de a rezolva acestă controversă și astfel a luat naștere Articolul XI din Formula Concordiei (1577) în care este dezbătută învățătura despre alegere și predestinare în Biserica Lutherană.

În Formula Concordiei, Martin Chemnitz propune o sinteză între Martin Luther și Philip Melanchton, rămânând ancorat în principiul fundamental al Reformei Lutherane conform căruia justificarea omului păcătos înaintea lui Dumnezeu are loc numai prin credință. De asemenea, Chemnitz a insistat asupra faptul că învățătura despre predestinare poate să fie înțeleasă corect numai ținând cont de distincția dintre Lege și Evanghelie. Acestă distincție afirmă faptul că prin Lege ne este revelată de către Dumnezeu mânia sa îndreptată împotriva a tor ceea ce este păcătos iar prin Evanghelie ne este revelat harul lui Dumnezeu, adică iertarea păcatelor în mo4artea și în învierea Domnului Isus Cristos. Alegerea trimite la Evanghelia care naște credință cu binecuvântarea sa care constă în iertarea păcatelor. Alături de Martin Luther, Chemnitz afirmă faptul că credința nu se fundamentează pe alegere ci mai degrabă pe promisiunea de alegere. Alături de Melanchthon, Chemnitz concluzionează faptul că Dumnezeu este cauza eficientă a tot ceea ce este bun și că Dumnezeu are o precunoaștere a ceea ce este rău.

Trebuie amintit faptul că teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea nu a permis speculații cu privire la ”dubla predestinare”, mai precis învățătura care afirma că Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni spre mântuire iar cealaltă parte spre condamnarea veșnică.