GÂNDURI CU PRIVIRE LA Învățătura LUTERANĂ despre păcat

Toți cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, în Fiul Lui, Isus Cristos si în răscumpărarea pe care acesta a lucrat-o la cruce, cred cu siguranță și doctrina pe care Sfânta Scriptură o predă despre păcat. Nimeni nu poate să creadă în Domnul Isus Cristos ca ”Mântuitor” fără să creadă în învățătură conform căreia Fiul lui Dumnezeu este salvatorul oamenilor aflați în robia păcatului, a diavolului și a morții. De aceea, nu îl putem cunoaște pe deplin pe Domnul Isus Cristos dacă nu avem o cunoaștere corectă cu privire la existența păcatului în viața omului și a efectelor pe care acesta le produce.

Domnul Isus Cristos spune faptul că:

„nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Mt.9,12)

iar Sfanțul Apostol Paul ne spune faptul că:

"Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși; dintre care cel dintâi sunt eu" (1Tim.1,15).

De asemenea, Biserica lui Cristos învață faptul ca Evanghelia este pentru cei care sunt păcătoși.

Cea mai scurta definiție pe care Sfânta Scriptură o dă păcatului este următoarea:

„păcatul este fărădelege” (1In.3,4).

Sfânta Scriptură ne spune că la creație, Dumnezeu a scris Legea Sa în inima omului, oferind astfel o cunoaștere naturală a lui Dumnezeu oricărui om. Această cunoaștere a fost însă întunecată odată cu căderea în păcat a preoto-părinților noștri. Aceasta a fost, de fapt, una dintre marile consecințe ale păcatului. Cu toate acestea, în fiecare om, chiar și după căderea în păcat, a rămas în conștiința omului o amprentă a Legii lui Dumnezeu, Lege care îl acuză omului cu privire la păcat.

La Muntele Sinai, Dumnezeu a proclamat Legea sa sub forma Celor Zece Porunci. Astfel, Legea si fost proclamată în scris pentru ca ea să ne facă să cunoaștem voia lui Dumnezeu și astfel, fiecare dintre noi să cunoaștem gravitatea și monstruozitatea păcatului pe care îl comitem. Sfânta Scriptură ne învață faptul că tot ceea ce intra în conflict cu Legea lui Dumnezeu este păcat.

Sfânta Scriptură nu ne spune doar ceea ce este păcat, dar, de asemenea, ne vorbește și despre modul în care păcatul a ajuns în lume și cum a ajuns să stăpânească natura noastră. Despre Satana, liderul îngerilor căzuți, împreună cu toți acei îngeri care l-au urmat, Scriptura ne spune faptul că:

„nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 6).

Diavolul sau Satana i-a sedus pe primii oameni la necredință și neascultate față de Dumnezeu și, în urma păcatului, natura lor s-a ruinat ajungând lipsită de dreptate. Ispita Diavolului și consimțământul liber al primilor oameni a adus păcatul în lume după cum Sfânta Scriptură ne relatează că:

„printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom.5:12).

Consecința atât imediată cât și finală a păcatului este moartea, atât temporara cât și cea veșnică, după cum Sfânta Scriptură ne spune:

„plata păcatului este moartea” (Rom.6:23)

iar in Vechiul Testament ni se spune:

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ez.18,4 si 20).

Moartea spirituală reprezintă separarea omului de Dumnezeu iar moartea temporară este urmată de moartea veșnică, atunci când sufletul păcătos va experimenta în mod veșnic pedeapsa lui Dumnezeu.

Efectul imediat și continuu al păcatului lui Adam se numește păcatul original fiind moștenit în totalitate de toți descendenții lui Adam și constând în coruperea totală a întregii naturi umane. Împăratul David afirmă astfel:

„sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps.51,5)

iar Sfântul Apostol Ioan afirmă că:

„ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh” (In.3,6).

Depravarea totala implică ruinarea întregii naturi umane în comparație cu modul în care aceasta a fost creată și nașterea în om a unei tendințe continue de a comite păcat, omul pierzând astfel ”imago Dei” sau „chipul lui Dumnezeu”. Despre om, Sfântul Apostol Paul spune:

”nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Rom.7.18).

Sfânta Scriptură ne spune faptul că omul natural este întotdeauna inclinat spre comiterea de rău:

„întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” (Gen.8,21)

si mai apoi spune:

„toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen.6,5).

Sfântul Apostol Paul deplânge starea omului afirmând că:

„toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Rom.3,12)

iar Împăratul Solomon afirma si el faptul că:

„pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Ecl.7,20).

Privind mai adânc la doctrina biblica despre păcatul original, descoperim în Sfânta Scriptură faptul că omul moștenește doua lucruri în urma păcatului lui Adam, mai precis moștenește corupția ereditară despre care am vorbit, și, de asemenea, el moștenește și vina acestui păcat. În consecință, natura umană nu doar că a fost total coruptă de păcat, dar asupra omului se afla și vina păcatului lui Adam. Dumnezeu impută vina păcatului lui Adam fiecărui descendent indiferent de generația din care acesta face parte. Pentru a argumenta afirmația aceasta, Sfântul Apostol Paul ne spune că:

„după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Rom.5,18-19).

Chiar dacă afirmațiile Sfântului Apostol Paul ar putea să pară dure, noi trebuie să fim conștienți că această învățătură se află în centrul doctrinei despre mântuirea omului. Există o legătură extrem de strânsă între doctrina despre păcat și condamnarea păcătoșilor la mânia eterna a lui Dumnezeu și doctrina despre iertarea păcatelor, mântuire și viață veșnică oferite de către Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, Domnul nostru Isus Cristos. Orice sistem de educație care nu reușește să pornească de la această învățătură a corupției umane devine unul nerealist și este în contradicție cu adevărata stare a omului.

Despre păcatul originar, teologia luterană învață faptul că reprezintă sursa pentru toate păcatele actuale săvârșite de către om. El este principala cauza deoarece păcatul originar a corupt natura umană și a transformat-o într-o natură care este înclinată mereu spre rău, incapabilă să nu comită păcat ci mereu doritoare de a comite păcat.

Pentru a înțelege mai bine ceea ce Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea învață despre om, vom trece în revista, pe scurt, teologia Sfântului Augustin cu privire la impactul păcatului în viața omului. Sfântul Augustin susținea faptul că omul nu devine păcătos datorita faptului că păcătuiește ci el păcătuiește datorita faptului că este o ființă decăzută și păcătoasă. În starea inițială - starea premergătoare căderii în păcat - omul deținea în sine capacitatea de a nu păcătui. Acest lucru nu înseamnă însa ca el nu avea libertatea să păcătuiască. Omul, neafectat de căderea în păcat, putea să păcătuiască exact așa cum putea sa nu o facă, în conformitate cu voința sa liberă. În momentul în care omul a ales liber să păcătuiască, voința acestuia s-a corupt în mod radical și a devenit astfel rob al păcatului. Voința libera a încetat să mai fie cu adevărat liberă ci a început să fie supusă și condusă de păcat. Astfel omul a pierdut capacitatea de a nu păcătui. Adam a devenit purtător de păcat și a transmis acest lucru tuturor urmașilor săi. Astfel, întreaga umanitate este păcătoasă în Adam și poartă vina păcatului primilor oameni.

Orice om, indiferent de momentul de timp în care a trăit, se află, ca și Adam, în imposibilitatea de a evita să păcătuiască. Natura umana a fost coruptă de căderea primilor oameni și această natură se transmite în mod inevitabil tuturor oamenilor. Omul este păcătos încă din momentul conceperii sale și acest lucru explică existenta morții la orice vârstă. În viziunea Sfântului Augustin chiar și pruncii nou născuți au moștenită natura decăzuta și sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului originar. Din acest motiv, ei au nevoie cât mai repede posibil să primească Sacramentul Sfântului Botez.

Învățătura luterană despre păcat, asemenea poziției adoptate de către Sfântul Augustin, este adânc fundamentată pe Sfânta Scriptură. Omul păcătuiește pentru că este păcătos. Păcatele constau în acele lucruri care încalcă Legea lui Dumnezeu, fie că sunt păcate prin faptă, gânduri, dorințe, cuvinte, fie că sunt premeditate, fie că sunt săvârșite din ignoranță, fie că sunt păcate făcute prin omiterea binelui. Despre această categorie din urmă, Sfantul Apostol Iacov ne spune că:

„cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Ic.4,17).

Rezumând, spunem că orice act - indiferent de natura lui – care este îndreptat împotriva poruncilor lui Dumnezeu - indiferent la care ne referim - reprezintă un păcat. Din acest motiv devine impetuos necesar ca orice creștin să își cerceteze viața în lumina poruncilor lui Dumnezeu, pentru că numai în acest mod ne putem face o idee despre poziția noastă în fața lui Dumnezeu și calitatea vieții noastre. Multe dintre păcatele omului nu sunt publice, nu sunt vizibil la exterior pentru a putea să fie acuzate de către cei din jur. Multe păcate rămân ascunse în inima omului și acestea sunt extrem de periculoase deoarece ele nu pot sa fie evaluate decât de o conștiință credincioasă care se poziționează in oglinda Legii lui Dumnezeu. Din acest motiv găsim scris în Sfânta Scriptură următoarele afirmații:

„Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!” (Ps.19,12-14)