Dumnezeu este tatăl nostru cel iubitor, Luca 15:11-32

Data postării: 19.06.2018 08:33:33

Har și pace de la Dumnezeu,Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Dragii mei, în mila lui Dumnezeu, astăzi suntem în cea de-a treia Duminică după Sfânta Treime, în debutul unui sezon în care predicarea este concentrată pe creșterea Bisericii lui Cristos în credință. Pentru această Duminică, textul pentru predică este una dintre cele mai celebre parabole ale Sfintei Scripturi, așa cum o găsim redată în Luca 15:11-32.

El a mai zis: "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: "Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine." Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: "Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi." Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău." Dar tatăl a zis robilor săi: "Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit." Şi au început să se înveselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: "Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine." El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: "Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat." "Fiule", i-a zis tatăl, "tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit."

Acestă parabolă este una dintre cele mai cunoscute pasaje din Sfânta Scriptură, indiferent dacă discutăm despre creștini practicanți sau despre oameni care interacționează chiar și doar superficial cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pilda acesta, împreună cu pilda samariteanului milostiv și relatarea istorică a drumului făcut de către Cristos la Emaus după învierea sa, fac din Evanghelia Sfântului Luca o Evanghelie cu totul specială cu privire la relatarea misiunii lui Cristos în această lume.

Contextul în cade Domnul Isus Cristos a spus această pildă ne este relatată chiar în debutul capitolului 15. Acolo citim următoarele lucruri: toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: "Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei." (Luca 15:1-2). Ca răspuns la această problemă ridicată de către farisei, Domnul Isus Cristos spune două pilde deosebite, mai precis pilda oii regăsite în care vorbește despre păstorul cel bun care merge în căutarea oii pierdute până când p găsește, iar atunci când o găsește, spune Domnul Isus Cristos: va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15:7). Apoi, Domnul Isus Cristos spune o altă pildă asemănătoare în care vorbește despre banul pe care o femeie îl pierde și depune toate eforturile necesare pentru a găsi, pildă la finalul căreia, Domnul Isus Cristos face următoarea afirmație: vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15:10). Aceste două pilde scurte sunt urmate de o pildă care, în traducerea lui Dumitru Cornilescu poartă denumirea de Pilda Fiului Risipitor, în timp ce în alte traduceri, precum cea folosită de către Biserica noastră, poartă minunata denumire de Parabola Tatălui Îndurător.

Dragii mei, toate cele trei pilde prezentate de către Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 15 ne au în comun trei lucruri majore. Ele vorbesc despre ceva pierdut și despre cineva care caută acel lucru pierdut până când îl găsește, iar apoi, ni se vorbește despre marea bucurie a regăsirii lucrului pierdut. Indiferent de ceea ce noi oamenii înțelegem prin expresia pierdut, Sfânta Scriptură folosește această expresie pentru a descrie condiția spirituală a tuturor oamenilor care, prin păcatele lor, au rătăcit de la drum și s-au pierdut de Dumnezeu, nemaiputând, prin eforturile lor proprii, să se întoarcă înapoi. Pericopa de astăzi ne vorbește despre existența a doi fii pierduți. Probabil că acest lucru vă uimește foarte mult pentru că, aproape de fiecare dată când această pildă este predicată, accentul cade pe fiul care, în neascultarea lui, a risipit averea tatălui în tot felul de activități păcătoase. Totuși, dați-mi voie să mai fac încă o dată această afirmație specială și să spun că această pildă ne vorbește de doi fii pierduți, unul care și-a risipit viața fugind departe de tatăl său, în timp ce al doilea a fost pierdut în propria-i casă, înecat în falsul concept de auto-neprihănire. Așa cum am mai spus, în traducerea Sfintei Scripturi pe care Biserica noastră o folosește, parabola acesta poartă numele de Parabola Tatălui Îndurător iar predica aceasta dorește să vă vorbească despre harul și îndurarea Tatălui față de cei doi fii pierduți.

Cea mai mare parte a pildei se concentrează pe povestea fiului mai mic, adică a aceluia care a ales să plece departe de tatăl său. Pilda ne vorbește despre infatuarea și tupeul acestui tânăr cu privire la tatăl său. Acest lucru se reflectă în faptul că tânărul fiu dorește să trăiască departe de casa părintească. În realitate, acest fiu dorea să evadeze din regulile pe care tatăl le impusese. Tânărul nostru era sătul să se mai supună acestor reguli de viață și dorea să ducă o existență pe cont propria-i, astfel încât să își facă propriile sale reguli. Lucrurile merg însă mult mai departe de atât. Tânărul fiu nu dorește să plece de acasă cu mâna goală ci îi cere tatălui său partea de avere pe care acesta ar fi moștenit-o. Dragii mei, poate că acest lucru nu spune foarte multe la o analiză superficială a pildei, dar la o privire mai atentă veți vedea că lucrurile nu sunt deloc simple. Chiar și în tara aceasta, o moștenire nu poate fi pretinsă decât după ce moare cel care o deține. Cât timp proprietarul este în viața nu se pune problema de nici o moștenire și nici de un partaj al acesteia. Prin faptul că fiul cel mare își cere partea de moștenire, el exprimă un dispreț imens față de tatăl său, considerându-l pe acesta din urmă ca fiind unul mort. Este foarte interesant să vedem faptul că tatăl acestui tânăr nu ripostează la comportamentul fiului său, ba mai mult decât atât, tată se supune voinței păcătoase a fiului său. Îi dă partea de avere care i s-ar fi cuvenit doar după moartea sa și apoi îi lasă să plece în conformitate cu voința manifestată a fiului. Departe de tatăl său, fiul risipește averea primită trăind o viață plină de păcat. Excesul și destrăbălarea conduc însă la pierderea averii, astfel că, nu după mult timp, tânărul ajunge de la o viață de lux la una de mizerie. Sentimentele de libertate și auto-determinare se transformă în sentimente de panică atunci când toți prietenii îl părăsesc odată cu averea. Astfel, acest tânăr mândru de sine, ignorant și disprețuitor ajunge să își trăiască viața în condiții de servitor, făcând o muncă mizerabilă și înjositoare. Situația în care ajunge acest tânăr este atât de umilitoare încât el ajunge să își dorească să mănânce lăturile pe care le dădea porcilor.

Distrus sub consecințele vieții sale plină de păcat, în cele din urmă, tânărul nostru ajunge să își înțeleagă situația cu adevărat. Este momentul în care, conștiința lui se eliberează de nelegiuire și mărturisește bunătatea tatălui său. Tânărul face următoarea afirmație: câți argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15:17-19). În disperarea lui, fiul acesta risipitor admite faptul că tatăl său este total diferit față de cum îl vedea el. Fiul recunoaște faptul că tatăl său este foarte bun și iubitor în ciuda regulilor impuse. Sub apăsarea suferinței, tânărul înțelege faptul că situația lui se datorează păcatului și faptului că s-a înstrăinat de tatăl său. El admite faptul că tot ceea ce a făcut a fost păcătos și că situația în care se află este exclusiv vina lui ci nu al altcuiva. Dragii mei, acest lucru este lucrarea pe care Duhul Sfânt o face prin intermediul Legii. Folosindu-se de Lege, Duhul Sfânt străpunge inima noastră păcătoasă punându-ne pe fiecare dintre noi față în față cu realitatea noastră păcătoasă. Sfântul Apostol Paul spune foarte clar: prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului (Romani 3:20).

Dragii mei, pildele lui Cristos vorbesc despre realitatea vieții noastre de zi cu zi. Așa dar, cât de mult credeți faptul că fiecare dintre noi se identifică cu acest fiu risipitor? Câți dintre noi nu ne revoltăm împotriva a ceea ce Dumnezeu cere de la noi și vrem, mai de grabă, să facem ceea ce vrem noi? Câți dintre noi nu credem că voia lui Dumnezeu lucrează pentru a ne restrânge libertatea de a face ce vrem? Câți dintre noi nu fugim zi de zi departe de Dumnezeu pentru a ne putea bucura de viața noastră de păcat?

Sfânta Scriptură ne vorbește despre pocăință. Pocăința reprezintă o schimbare a minții si a atitudinii. În pilda noastră, fiul risipitor își schimbă opinia față de tatăl său și recunoaște faptul că a păcătuit grav împotriva părintelui său. Acestă schimbare de atitudine este ușor de văzut în modul în care tânărul interacționează cu statutul său. Dacă la plecare își sfida tatăl cerându-i partea de avere, de data acesta, fiul afirmă astfel: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; tratează-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15:18-19). Și astfel, zdrobit în conștiința sa, fiul risipitor pornește spre tatăl său.

Dragii mei, a venit momentul să ne concentrăm pe un alt personaj al acestei parabole. Este vorba despre tatăl. Dragii mei, ori de câte ori citesc despre modul în care s-a comportat tatăl cu acest fiu păcătos mă încearcă niște emoții greu de descris. Tatăl nu și-a renegat niciodată fiul pentru că acesta îl tratase cu atâta sfidare. Nu își ura fiul. Din contră, Domnul Isus Cristos ne spune faptul că pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult (Luca 15:20). Adevărul este că tatăl era mereu gata să își reprimească fiul înapoi. Tatăl îl aștepta să se întoarcă indiferent de care era motivul care îl readucea acasă. De aceea, atunci când l-a văzut venind, tatăl nu s-a pregătit să îi tragă o cearta strașnică ci din contră, a alergat plin de fericire în întâmpinarea lui. Dragostea tatălui curgea ca un fluviu peste fiul său cel păcătos. Brațele întinse ale tatălui l-au cuprins pe tânărul deznădăjduit lor sărutările i-au vorbit despre faptul că tatăl său îl iertase pentru nelegiuirile sale. Tatăl nu îi cere nici un fel de socoteală și nici măcar nu stă să asculte spovedania fiului său ci spune aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit." Şi au început să se înveselească (Luca 15:22-24). Observați că tatăl nu spune nici un cuvânt de condamnare, nu îi bate obrazul, nu îi reproșează nimic. Nici măcar un simplu: ți-am spus eu că așa se va întâmpla. Nu! Dumnezeu nu ne cere să ne câștigăm iertarea ci ne ne iartă pentru că ne iubește. Scriptura ne spune faptul că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16). Prin jertfa Fiului Său, Dumnezeu primește păcătosul cu inima deschisă și brațele deschise, ne iartă și se bucură cu toată oștirea cerului peste mântuirea fiecăruia dintre noi. În timp ce sunteți încă departe, vă vede. Dumnezeu are compasiune pentru noi și dorește să ne întâlnească. Dorința lui de a fi milostiv față de noi este infinit mai mare decât dorința noastră de a veni și de a primi harul Său. Chiar înainte de a vorbi și a ne mărturisi păcatele, El ne-a iertat în dragostea lui. Asemenea tatălui din pildă care își îmbracă fiul în haina cea bună, Dumnezeu ne îmbracă pe noi în haina neprihănirii lui Cristos. Haina acesta este purtată de către toți aceia care au fost scriși în Cartea Vieții și care au fost spălați de păcatele lor în sângele lui Cristos. Iar apoi, în ceruri începe marea sărbătoare a salvării noastre.

Acesta pare să fie apogeul acestei parabole însă Domnul Isus Cristos nu a dorit să o termine aici, deși învățătura exprimată până la acest punct este atât de bogată și de importantă. Se parte că pilda acesta nu este numai despre fiul risipitor ci și despre celălalt fiu. Domnul ne spune că fratele rămas acasă, adică acela care nu s-a răzvrătit împotriva tatălui său ci i-a rămas ascultător, s-a revoltat văzând petrecerea dată cu ocazia revenirii acasă a fratelui păcătos. El a refuzat să participe la sărbătoare ci a stat deoparte consumându-și frustrarea. Pilda ne spune că acest fiu nu a căutat să discute cu tatăl său cu privire la acest lucru. Domnul Isus Cristos ne spune un lucru formidabil. Tot tatăl este cel care vine și în întâmpinarea acestui fiu supărat. Tatăl este cel care iese și vine la fiu ci nu invers. În discuția cu tatăl, fiul mai mare enumeră cu mare atenție fiecare păcat pe care fiul cel mic l-a comis față de tatăl. Pentru fiul cel mare, fratele său este un păcătos nemernic în timp ce el merită toată lauda tatălui său. Acestă atitudine dovedește modul total greșit în care fiul mai mare a înțeles realitatea. Convins de propria sa neprihănire rezultată dint-o ascultare perfectă de voința tatălui, fiul ce mare se credea superior celui mic și păcătos. Dar acest lucru era o viziune falsă și păcătoasă la rândul său. Acesta este motivul pentru care, la începutul pilde v-am spus că ne sunt prezentați doi fii rătăciți ci nu doar unul. Fiul cel mare era rătăcit pentru că el credea că lucrurile îi se cuvin datorită comportamentului său iar tatăl său nu observa acest lucru. Astfel, cuvintele: iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat (Luca 15:29-30) se transformă într-o acuzație adusă unui tată acuzat că se comportă nedrept. Asemenea fiului cel mic care și-a cerut răsplata pentru că, în disprețul lui față de tată considera că acesta îi se cuvine pur și simplu, fratele cel mare considera că lucrurile îi se cuvin pentru că el rămăsese credincios tatălui. Fiul cel mare era orbit de propria-i părere despre el. El nu vedea că în absolut totul era vorba despre dragostea tatălui ci nu despre vreun merit. Nici fiul cel mic și nici cel mare nu meritau nimic din partea tatălui pentru că nimic nu le aparținea de fapt. Dar tatăl și-a iertat ambii fii și sărbătoarea acesta era pentru amândoi ci nu doar despre unul.

Vedeți dragii mei, astăzi, mulți creștini cred că sunt mai presus de ceilalți deoarece ei vin la Biserică, citesc Cuvântul, participă la spovedanie, se împărtășesc și caută să stăruiască în fapte de ascultare. Acești creștini, asemenea fariseilor din vechime, consideră că au toate motivele să îi disprețuiască pe cei care s-au abătut de la această cale. Domnul Isus Cristos vrea însă să înțelegem ceva clar. Nici un om nu își poate justifica mântuirea pe baza faptelor. Noi, rătăciți sau rămași pe calea cea bună, suntem salvați exclusiv în și prin Cristos. Este însă o manifestare a păcatului din noi faptul că îi vedem pe alții mai păcătoși ca noi. Totuși, Sfântul Apostol Paul ne dă o minunată lecție cu privire la acest lucru atunci când spune: Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi", dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1:15). Sfântul Apostol înțelege faptul că mântuirea este un har ci nu un merit. Nu este meritul nostru că suntem în Cristos ci acesta este dragostea lui Dumnezeu.

Dragii mei, fiecare dintre noi, în felul lui, suntem niște fii risipitori. Fie că suntem în Biserică, fie că suntem în afara ei. Cristos însă s-a jertfit pentru fiecare dintre noi din dragostea tatălui. Dumnezeu ne iubește și ne așteaptă să ne îmbrățișeze și să ne îmbrace în neprihănirea lui Cristos. Jertfa lui Cristos este exclusiv pentru noi. Pentru ca noi să fim iertați. Dumnezeu nu așteaptă nimic de la noi decât ca noi să ne lăsăm îmbrățișați de dragostea lui. De aceea, putem să venim la Cristos oricând și oricum. Nu trebuie să ne chinuim să ne auto--schimbăm. Nu vom reuși așa ceva. Doar Dumnezeu ne poate face drepți. Doar în Cristos stă salvarea noastră ci nu în faptele noastre.

AMIN!