în Biserica lui Cristos nu exista loc de mândrie spirituală (Luca 14,1-11)
Data postării: 16.10.2019 12:14:14
A XVII-a Duminică după Sfânta Treime, Rev. Sorin H. TRIFA
Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Dragii mei, în această zi suntem în cea dea XVII-a Duminică după Sfânta Treime iar predica de astăzi este fundamentată pe Luca 14, 1-11.
1 Într-o sâmbătă, [Isus] a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. 2 Şi iată, era în faţa lui un [bolnav de] hidropizie. 3 Atunci, Isus a spus învăţaţilor Legii şi fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?”. 4 Dar ei tăceau. Atunci, luându-l, l-a vindecat şi l-a trimis. 5 Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?”. 6 Iar ei n-au putut să-i răspundă la acestea. 7 Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, [Isus] le-a spus celor invitaţi această parabolă: 8 „Când eşti chemat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine 9 şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine, şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!». Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. 10 Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat, să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!», şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! 11 Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.
În debutul Evangheliei din această Duminică, Domnul Isus Cristos adresează următoarea întrebare: „este permis sau nu să vindeci sâmbăta?” (Luca 14,3). Cu alte cuvinte, Domnul Isus Cristos ne adresează următoarea întrebare: ”este mai important să ții sabatul sau să își ajuți aproapele aflat în nevoie în această zi sfântă?”. Pericopa aceasta debutează spunându-ne faptul că Domnul Isus Cristos a fost invitat la masă de către un lider al fariseilor într-o zi de Sabat, iar cu aceeași ocazie a fost invitat și un om care suferea de o boală numită ”hidropizie”. În multe pasaje ale Evangheliei îl găsim pe Isus înconjurat de o mulțime de oameni dornici să îl asculte, oameni care îl căutau prin credință. Dar, nu de puține ori, ni se pune si faptul că existau oameni care îl urmau nu pentru ai asculta Cuvântul dătător de viață ci pentru a descoperi în cuvintele și în faptele Mântuitorului orice posibilă situație de care să se folosească în al acuza, al condamna și al aduce la tăcere. Acesta este contextul în care se desfășoară pericopa din Evanghelia Sfântului Luca pentru această Duminică. Avem toată certitudinea să afirmăm faptul că acel om bolnav, despre care ni se spune astfel: ”era în faţa lui” (Luca 14,2), fusese adus acolo în mod premeditat pentru a crea o capcană în care să îl prindă pe Domnul Isus Cristos. Dacă Domnul Isus Cristos avea să nu îl vindece pe respectivul bolnav datorită faptul că evenimentul respectiv se petrecea ”într-o sâmbătă” (Luca 14,1), fariseii ar fi folosit ocazia aceasta pentru a promova faptul că Isus nu este milostiv, deci nu poate să vină de la Dumnezeu. Dacă însă Domnul ar fi vindecat acel om bolnav, fariseii aveau să în acuze ca fiind un călcător al Legii iar călcarea Sabatului, în mod special, reprezenta un păcat extrem de grav care putea să fie pedepsit cu moartea. Ne aducem aminte de momentul în care un om din poporul evreu a ieșit într-o zi de Sabat să strângă lemne pentru foc, un lucru interzis de Lege, iar Sfântul Profet Moise a rostit asupra lui următoarea condamnare: ”omul acesta să fie dat la moarte! Toată adunarea să-l bată cu pietre în afara taberei!” (Num.15,35). Așa dar, sub o falsă mască a ospitalității, fariseii îi întinseseră Domnului Isus Cristos o capcană din care acesta, cel puțin aparent, nu avea nici o șansă să scape indiferent ce decizie lua.
Dragii mei, Evanghelia Domnului Isus Cristos nu este nicidecum un film care să ne țină cu inima la gura în așteptarea deznodământului. Domnul Isus Cristos este infinit mai înțelept decât cel mai înțelept om iar Scriptura ne spune astfel: ”Domnul cunoaşte gândurile oamenilor” (Psalm 94,11). Domnul Isus Cristos nu a fost nicidecum surprins de acești farisei. Înainte de a acționa în vreun fel, Domnul Isus Cristos i-a confruntat pe acești farisei cu propria lor deșertăciune și înșelăciune, aducându-i la tăcere înaintea tuturor celor prezenți. Printr-o simplă întrebare: „este permis sau nu să vindeci sâmbăta?” (Luca 14,3) Domnul Isus Cristos a inversat polii astfel încât fariseii din ”vânători” au devenit”vânat”. Astfel, Domnul Isus Cristos i-a pus pe farisei într-o situație foarte rușinoasă în fața întregului popor deoarece fariseii avea pretenția despre ei înșiși că sunt liderii spirituali ai poporului Israel. Fariseii aveau toată puterea să răspundă la întrebarea Domnului Isus Cristos pentru că ei aveau pretenția că sunt experți în Legea lui Dumnezeu și împlinitori scrupuloși ai acesteia. Cu toate acestea, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că ei au ales să nu răspundă la această întrebare a Domnului Isus Cristos.
Dragii mei, pericopa aceasta nu ne prezintă un joc copilăresc despre cine este mai deștept între Domnul Isus Cristos și farisei. În pericopa noastră descoperim faptul că fariseii erau niște oameni mândrii, plini de sine, care, deși aveau pretenția că sunt desăvârșiți în cunoașterea Legii lui Dumnezeu, de fapt nu înțelegeau nici pe departe nici ce spune Legea și nici care era rostul ei. Fariseii, deși erau ”învățători ai Legii” nu înțelegeau cu adevărat, de exemplu, ceea ce spunea porunca cu privire la Sabat. Sabatul era sfințit prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și plin împlinirea cuvântului care spune: „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” respectiv ”să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,37-39). Dumnezeu nu vrea ca noi să păzim Sabatul într-un mod în care aproapele nostru să fie ignorat în suferința lui. Sabatul nu este acea zi în care omul nu trebuie să facă absolut nimic ci este ziua în care omul trebuie să își manifeste dragostea față de Dumnezeu și de aproapele său. Dumnezeu vrea ca noi să sfințim Sabatul prin ascultarea Cuvântului și prin trăirea acestui cuvânt în viața noastră. Niciodată Sabatul nu ar fi desacralizat datorită faptelor de iubire față de aproapele nostru. Sabatul este desacralizat însă de ura pe care o purtăm în inima noastră, ascunsă poate privirilor celor din jur, față de aproapele nostru. Și exact acest lucru îl făceau fariseii chiar în ziua Sabatului. Ei unelteau cum să îl înșele și să în prindă pe Isus cu vicleșug pentru al da la moarte. O astfel de atitudine a minții și a inimii întotdeauna va desacraliza Sabatul chiar daca nu se face o lucrare propriu-zisă cu trupul.
Pentru ai convinge în legătură cu păcatul lor și să îi determine să se pocăiască, Domnul Isus Cristos continuă să îi confrunte pe farisei cu propria ipocrizie adresându-le următoarea întrebare: „care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă” (Luca 14,5). A acționa conform cu conținutul acestei întrebări înseamnă a acționa din iubire. Iubirea este cea care ne face să sărim în ajutorul aproapelui nostru indiferent de ziua săptămânii în care ne aflăm. Dragostea despre care vorbește Domnul Isus Cristos nu este doar la nivel declarativ, un joc de cuvinte sau un sentiment intern, ci, Sfântul Apostol Ioan ne spune astfel: ”să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (1 Ioan 3,18). Ziua de Sabat nu face excepție de la aceste cuvinte. Fariseii însă, în mândria lor, au pervertit tot ceea ce Dumnezeu a vrut cu privire la Sabat și a transformat această zi după propria lor rațiune, impunând legi după legi - niciuna venită de la Dumnezeu - cu privire la modul în care ziua Sabatului trebuie ținută. Fariseii, deși se mândreau că erau oameni ai Legii, ai revelației lui Dumnezeu, ei au înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu cu propria lor părere și, din acest motiv, însăși Legea lui Dumnezeu a fost mutilată încât, ceea ce evreii țineau să împlinească nu mai era aproape deloc ceea ce Dumnezeu poruncise. Dragii mei, a sfinți Sabatul în acord cu voia lui Dumnezeu înseamnă a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și a sta în Cuvântul lui Dumnezeu, prin iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, de aceea, pentru orice creștin, Sabatul nu este unul al zilei a șaptea a săptămânii ci fiecare zi este o veritabilă zi de Sabat.
Parcurgând pericopa acesta, descoperim faptul că fariseii nu au dat nici un fel de replică Domnului Isus Cristos. Sfântul Evanghelist Luca ni prezintă astfel: ”ei tăceau” (Luca 14,4). Acestea sunt cuvinte cărora, la o citire superficială a Evangheliei, poate că nu le acordăm nici o atenție, dar aceste cuvinte sunt legătura cu partea a doua a acestei pericope, acolo unde Domnul Isus Cristos ne învață despre virtute smereniei. Vedeți voi, problema fariseilor, și motivul pentru care aceștia nu au răspuns la întrebările Domnului Isus Cristos, nu a fost faptul că ei nu au înțeles pe deplin ceea ce Cristos le-a transmis ci mândria lor. Fariseii au înțeles în mod clar învățătura predată de Domnul Isus Cristos deoarece ea a fost una clară și cât se poate de simplu de înțeles de absolut orice om, cu atât mai mult de niște oameni educați precum erau fariseii. Mândria a fost cea care i-a făcut pe farisei să nu aprobe Cuvintele Domnului. Fariseii aveau o părere foarte bună despre ei și se credeau net superiori oricăror altor oameni din poporul evreu. Ei doreau să fie recunoscuți de poporul evreu pentru calitățile despre care ei susțineau că le aveau iar dacă admiteau cu smerenie cuvintele lui Cristos, acest lucru ar fi dus la dinamitarea propriilor pretenții.
În a doua parte a pericopei noastre, Domnul Isus Cristos folosește tabloul unei mese pentru a le vorbi fariseilor despre mândrie și smerenie. În vremea poporului Israel, o masă cu invitați era un eveniment monden iar oamenii importanți erau mereu în centru atenției iar locurile din față erau ocupate de către acei invitați care onorau cu adevărat petrecerea și acolo, în față, se derulau discuțiile importante iar toți invitații doreau să fie acolo. Domnul Isus Cristos se folosește de evenimente cotidiene pentru a le explica acestor oameni problemele cu care se confruntau. Domnule le spune că este mult mai înțelept să rămânem smeriți și să alegem să nu fim în centrul atenției. Acest lucru venea într-un contrast izbitor cu ceea cu modul în care procedau fariseii. Isus Cristos explică faptul că ori de câte ori ne dam singuri importanță, există riscul ca cineva să vină și să ne umilească în văzul întregii lumi, lucru care ne va provoca o mare suferință. Isus ne sfătuiește să alegem să fim smeriți pentru ca cei din jurul nostru să ne ridice și să înalțe pe pozițiile despre care ei înșiși cred că le merităm. De aceea, scopul Domnului Isus Cristos în această pildă nu a fost acela de a ne explica cum să ne așezăm la mese atunci când suntem invitați diverse petreceri ci el dorește să ne vorbească de capcana mândriei în care, trebuie să recunoaștem, de multe ori cădem fiecare dintre noi. Domnul Isus Cristos dorește să ne spună faptul că mândria duce de cele mai multe ori la umilință în timp ce smerenia evită această situație nefericită.
Dragii mei, dați-mi voie să vă spun faptul că Domnul Isus Cristos ne vorbește în această pildă despre Evanghelia pură. Acest lucru este limpede de înțeles dacă privim la afirmațiile: ”oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14,11). Din păcate, există mulți creștini care trăiesc cu senzația că prin faptele lor câștigă dreptul de a sta mai în față la masa lui Dumnezeu. Că ei merită mai mult de la Dumnezeu decât alții pentru că viața lor de credință este net superioară altora. Pericopa din această Duminică ne arată însă faptul că în Evanghelia lui Cristos nu exista loc de mândrie spirituală. Oricât de mult ne străduim, nici unul dintre noi nu merităm nici un loc la masă a lui Dumnezeu, nici în față dar nici în spate. De aceea, mântuirea noastră nu este despre cine suntem noi ci Evanghelia este clară la acest capitol si afirmă faptul că absolut totul este datorită lui Cristos. Atât timp cât noi considerăm faptul că putem să avem toate acestea prin propriile noastre forțe, atunci este ca și când am pretinde ca fiind al nostru ceea ce, de altfel, aparține numai lui Dumnezeu.
Această învățătură a Evangheliei Domnului Isus Cristos nu poate să fie primită decât de o inimă smerită. O inimă mândră nu poate să primească un astfel de mesaj deoarece acesta privește tot timpul la sine ci nu la Cristos. Adevărata smerenie ne face să privim cu sinceritate la noi înșine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și să vedem faptul că nu suntem nicidecum în conformitate cu cerințele Legii oricât de inteligenți, de buni, de iscusiți, de frumoși, de avuți sau de bine văzuți în societate suntem. De aceea, dacă speranța noastră este pusă în ceea ce noi facem atunci vom experimenta umilința pe care însuși Dumnezeu ne-o va aplica la ziua judecății. De aceea, speranța omului cu adevărat credincios este în promisiunea lui Dumnezeu. Omul cu adevărat credincios este omul care se fundamentează pe standardele și valorile lui Dumnezeu așa cum acestea se regăsesc în Cuvântul său. Legea lui Dumnezeu nu poate să ne facă să fim mândri de noi ci din contră, ea ne conduce ca în smerenie să căutăm iertarea lui Dumnezeu. Trebuie să fi cu adevărat smerit pentru a înțelege cum ești de fapt în realitate, să îți mărturisești păcatele și să cauți iertarea lui Dumnezeu. Despre acești oameni umili, Domnul Isus Cristos ne spune faptul că vor fi înălțați pentru că ei vor primi un loc la masa lui Dumnezeu unde vor ajunge prin Cristos ci nu prin ei înșiși. Acest moment va fi un moment cu adevărat glorios!
Dragii mei, cu siguranță că cei mai mulți dintre noi și-au dorit o viață plină de glorie din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, multora dintre noi Dumnezeu ne-a dat să purtăm o cruce a smereniei pe care, cu siguranță, aproape nimeni nu a anticipat-o și nu a dorit-o. Dar Dumnezeu a ales să facă acest lucru tocmai ca să ne smerească și să ne determine să nu ne bazăm pe noi înșine ci pe Cristos. Umilința spirituală și smerenia este exclusiv starea acelora care se cunosc pe sine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru că nimeni nu se poate cunoaște pe sine până când Duhul lui Dumnezeu nu lucrează în inima lui. Dragii mei, atunci când Isus ne învață despre smerenie și umilință el nu face o simplă speculație asupra eticii. Isus Cristos însuși a experimentat smerenia și umilința. El a trăit personal aceste lucruri despre care ne învață și pe noi. El s-a smerit și umilit atunci când s-a întrupat și când s-a lăsat ucis pe cruce de niște păcătoși. El s-a smerit și umilit luând asupra lui toate păcatele noastre și devenind din cel mai sfânt cel mai păcătos. Toate acestea el le-a făcut pentru ca să se împlinească ceea ce Dumnezeu a spus prin gura Sfântului Apostol Ioan: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (Ioan 3,16-17)
Viața noastră este cu adevărat darul lui Dumnezeu, atât aici, cât și în veșnicie. Nu putem să acceptăm acest lucru decât dacă trăim cu adevărat în smerenia creștină după cum Sfântul Apostol Paul ne spune: ”cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care [vine] din credinţa în Cristos, justificarea ce [vine] de la Dumnezeu, [bazată] pe credinţă” (Fil.3,7-10)
AMIN!