Instrumenta Sive Media Spiritus Sancti - Partea 1

Data postării: 02.08.2017 11:12:26

Biserica Lutherană Confesională este o biserică creștină cristocentrică, liturgică și sacramentală.

O Biserică cristocentrică este o Biserică în care Domnul Isus Cristos joacă rolul principal, fiind figura centrală în toate aspectele care definesc respectiva Biserică. Doctrinele, închinarea, organizarea și conducerea bisericească și oricare alte elemente sunt orientate către persoana Domnului Isus Cristos și subordonate acesteia. O Biserică liturgică este o Biserică în care închinarea este caracterizată de o ordine a proclamării Cuvântului lui Dumnezeu și a administrării Sacramentului Sfintei Cine sau Sacramentul Altarului. Liturghia este un element deosebit de important în închinarea Bisericii Lutherane Confesionale deoarece ea este expresia publică a manifestării harului lui Dumnezeu, liturghia în spiritualitatea lutherană confesională nefiind considerată o manifestare a omului în închinare față de Dumnezeu ci, în mod special, o lucrare pe care Dumnezeu însuși o face în favoarea omului. O Biserică sacramentală înseamnă că Biserica Lutherană Confesională afirmă prezența reală, adică fizică, a Domnului Isus Cristos în Sfintele Sacramente.

Ținând cont de cele sumarizate mai sus, afirmăm faptul că o Biserică Lutherană Confesională crede și învață faptul că Isus Cristos este prezent în Biserica Sa prin darurile sale speciale, Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Sfânt și Sfintele Sacramente. Conform dogmaticii Lutherane Confesionale, Dumnezeu nu are nevoie de închinarea noastră ci noi avem nevoie de darurile sale speciale care înglobează iertarea păcatelor, viața și mântuirea[i]. Acestea sunt ceea ce teologia lutherană denumește mijloacele harului.

Expresia mijloacele harului nu apare în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, ea este foarte des folosită în teologia lutherană confesională, fiind unul dintre pilonii pe care se sprijină Biserica Lutherană Confesională. Prin mijloacele harului teologia lutherană înțelege activitatea continuă a lui Dumnezeu în ai apropia de sine pe oamenii căzuți în păcat[ii]. Biserica Lutherană Confesională învață faptul că omul, în urma căderii în păcat a lui Adam - primul om și părintele nostru, al tuturora -, se află sub robia păcatului și, implicit, se află sub mânia lui Dumnezeu. Această stare de fapt nu putea să fie schimbată sub nici o formă prin inițiativa, voința sau activitatea omului. Singura posibilitate de reconciliere între Dumnezeu creatorul și omul aflat în rebeliune, reprezintă inițiativa exclusivă a lui Dumnezeu. În acest proces de împăcare cu lumea, Dumnezeu a hotărât ca Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, să se întrupeze luând asupra lui natura umană, să trăiască într-o perfectă ascultare față de Legea lui Dumnezeu, să sufere și să moară pentru păcate în locul omului păcătos și să ia asupra lui păcatele întregii omeniri. Această moarte substitutivă, are ca efect iertarea păcatelor și, în consecință, împăcarea lui Dumnezeu cu omul[iii]. Mijloacele harului sau ”instrumentele Duhului Sfânt” reprezintă acele unelte prin care Dumnezeu lucrează în omul păcătos salvarea obținută de către Isus Cristos. Din acest motiv, teologia lutherană declară mijloacele harului ca fiind pură Evanghelie[iv]. Mijloacele harului nu pot fi înțelese din Lege deoarece Legea lui Dumnezeu ne spune ceea ce omul trebuie să facă pentru a fi mântuit, în timp ce Evanghelia este aceea care ne spune ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ca omul să fie salvat. Deoarece mijloacele harului reprezintă acțiunea unidirecțională a lui Dumnezeu față de om, acestea reprezintă mesajul exclusiv al Evangheliei lui Cristos.

Fiind un instrument al Evangheliei lui Cristos, mijloacele harului reprezintă un dar făcut de către Dumnezeu omului păcătos. Prin ele, Duhul lui Dumnezeu oferă har, creează și păstrează puterea de al urma pe Dumnezeu prin iertarea păcatelor și prin lucrarea de sfințire[v]. Din acest motiv, înțelegerea teologiei lutherane a mijloacelor harului nu poate să fie completă în afara înțelegerii doctrinei despre om. Importanța mijloacelor harului pentru Biserica Lutherană Confesională este determinată de viziunea pesimistă asupra situației în care se află omul neregenerat înaintea lui Dumnezeu, de doctrina despre păcat și despre impactul păcatului în viața omului și de necesitatea intervenției lui Dumnezeu pentru salvarea omului.

Conform Sfintelor Scripturi, teologia lutherană confesională învață faptul la creație, omul a fost complet desăvârșit. Dumnezeu l-a creat perfect, acest lucru fiind întărit de afirmația: ”Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (Geneza 1:31). Mai apoi, omul a ales să încalce unica poruncă primită de la Creatorul său: ”poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit." (Geneza 2:16-17). Prin încălcarea acestei porunci, omul și-a pierdut starea de sfințenie și de perfecțiune cu care a fost creat de către Dumnezeu, această nouă stare în care s-a mutat omul prin păcat fiind o stare de corupție. Fiind vorba despre o stare de apostazie, omul nu a devenit deloc liber, așa cum diavolul îi sugerase în ispita lui[vi], ci el a trecut doar de la supunerea față de voia lui Dumnezeu la supunerea față de puterea păcatului[vii]. Teologia lutherană confesională înțelege această încălcare a poruncii lui Dumnezeu, a unicii porunci existente în timpul în care omul se afla în Gradina Edenului, ca reprezentând primul păcat în urma căruia omul și întreaga umanitate s-au supus pedepsei lui Dumnezeu[viii]. Consecința directă a păcatului este, așa cum o spune Confesiunea Augustană[ix], faptul că toți oamenii, în mod natural se nasc în păcat, adică fără teamă de Dumnezeu și fără încredere în Creatorul lor[x]. Acesta este momentul în care teologia lutherană confesională introduce termenul ”concupiscența” prin care înțelege și se învață faptul că păcatul originar - păcatul comis de către Adam și Eva în Gradina Edenului - a avut drept consecință o orientare naturală, continuă, spre rău și spre păcat[xi]. Doctrina aceasta a fost detaliată de către Sfântul Augustin, Episcopul de Hippo[xii] care afirma la rândul lui că omul în starea de corupție nu mai poate să nu păcătuiască. Tot cu privire la acest subiect, marele teolog apusean afirma că omul nu este păcătos pentru că păcătuiește ci păcătuiește pentru că este păcătos[xiii]. La fel, teologia lutherană confesională mărturisește și învață faptul că, după căderea în păcat a lui Adam și a Evei, omul a căzut sub robia păcatului. Mai mult, în fiecare clipă de viață, într-un fel sau altul, omul își găsește plăcerea în a păcătui și se delectează în împotrivirea față de Dumnezeu. Omul nu doar că nu mai poate să urmeze voia lui Dumnezeu, ci nici măcar nu o mai dorește. Omul căzut a devenit pasionat de păcat și de rebeliune față de Creatorul său. Din acest motiv, lutheranii afirmă că, în urma păcatului adamic, între Dumnezeu și om s-a născut o prăpastie de netrecut din partea omului.

În cele ce urmează ne vom îndrepta spre doctrina lutherană despre păcat. Am stabilit deja faptul că, atunci când Adam a decis să asculte de ispita diavolului și să încalce porunca lui Dumnezeu, el a comis păcatul și a devenit păcătos. Conform Sfintelor Scripturi, starea normală a omului ar trebui să fie ceva în care viața lui să fie complet în conformitate cu voia lui Dumnezeu, așa cum aceasta este reflectată în Legea lui Dumnezeu. Teologia lutherană confesională afirmă că orice îndepărtare de normele Legii lui Dumnezeu reprezintă păcat[xiv]. Martin Luther însuși vedea păcatul drept o ignorare a poruncilor lui Dumnezeu și o conformare față de poruncile lui Satan[xv]. Păcatul are o notă negativă, cu referire la incapacitatea omului de trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Conform Bibliei, Dumnezeu nu putea fi și nici nu este autorul păcatului. Prima cauză a păcatului este, în primul rând, diavolul care a păcătuit și apoi l-a ispitit și atras pe om în păcat. Dar, a doua cauză a păcatului este omul păcătos în sine, deoarece, exact așa cum afirma Sfântul Augustin, omul căzut în păcat este un generator de păcate datorită opoziției lui față de Dumnezeu[xvi].

Omul este responsabil pentru păcatul său iar consecințele păcatului lui Adam au constat în faptul că toată umanitatea a moștenit vina lui dar și corupția ereditară. Vina păcatului lui Adam a fost imputată de către Dumnezeu întregii umanități fără nici o excepție. În consecință, după căderea în păcat a lui Adam, fiecare dintre urmașii acestuia, indiferent de timp, de statut social, de sex, de etnie sau de rasă, se naște păcătos și afectat de corupția păcatului. Cu alte cuvinte orice om se naște complet înstrăinat de Dumnezeu și în opoziție cu voia lui Dumnezeu; dar, în același timp, orice om se naște vinovat de păcatul comis de Adam, chiar dacă nu a comis încă nici un păcat personal[xvii]. Acest păcat adamic, în ceea ce privește vina cât și în ce privesc consecințele, teologia lutherană confesională îl numește ”păcatul originar”.

Reformatorii lutherani din Secolul al XVI-lea afirmau faptul că ”păcatul originar” nu este un păcat minor ci el reprezintă o adâncă stare de corupție a naturii umane astfel încât nimic din om, fie că ne referim la trup sau la suflet, nu au rămas neatins de această corupere[xviii]. Ca și Împăratul David (Psalmul 51), Martin Luther susținea faptul că păcatul originar afectează omul încă din timpul în care se afla în pântecul mamei, deci vina și corupția sunt prezente inclusiv la pruncii încă nenăscuți[xix]. Doctrina păcatului originar pune Biserica Lutherană Confesională în opoziție cu doctrinele pelagiene[xx], sociane[xxi] și arminiene[xxii] din trecut dar și cu doctrinele specifice teologiei moderne care pretind că omul nu a fost afectat de păcatul originar ci doar a fost ”rănit” sau chiar deloc afectat de el. În fața acestor interpretări, teologia lutherană confesională își menține învățătura că păcatul originar a corupt în mod complet trupul, mintea, rațiunea și voința umană. În consecință, absolut orice om născut vreo dată este pe deplin corup de acest păcat. Din acest motiv, omul nu este interesat și nici capabil să înțeleagă și să urmeze voia lui Dumnezeu ci, din contră, total înrobit păcatului, omul își trăiește viața în opoziție cu Dumnezeu și își găsește plăcerea în a comite păcate. În mod direct, teologia lutherană confesională vorbește despre faptul că omul este mort în păcat. Omul nu este doar rătăcit, doar îmbolnăvit sau îngreunat de păcat ci omul este complet mort din punct de vedere spiritual. Consecințele păcatului originar sunt moartea fizică dar și moartea spirituală a fiecărei ființe umane[xxiii]. În calitate de moștenitori ai lui Adam, absolut toți oamenii se află în procesul morții încă de la concepere. Fiecare om știe foarte bine că este inevitabil ca viața lui, mai devreme sau mai târziu, să nu ajungă la final[xxiv]. Apoi, de-a lungul vieții, oamenii se confruntă cu diverse slăbiciuni, dureri și boli. Problema omul este una foarte gravă. Însă cea mai gravă consecință a căderii omului în păcat este înstrăinarea omului de Dumnezeu pentru veșnicie. Aceasta înseamnă mânia veșnică a lui Dumnezeu, suferită în iadul veșnic de toți aceia care s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor. Omul nu doar că nu se poate debarasa sau salva din această tragică stare în care se află ci, mai mult decât atât, omul nici măcar nu dorește să depășească această stare cu toate că în inima lui el cunoaște consecințele vieții sale păcătoase.

Concluzia teologiei lutherane cu privire la starea omului este, în consecință, una pesimistă, fiind în consens cu teologia Sfântului Augustin. Pentru că omul este mort în păcat și se află în robia păcatului, plata pentru această stare de rebeliune este suferința, moartea trupului, dar și condamnarea veșnică. Omul nu este capabil, sub nici o formă, să depășească această stare deplorabilă, de aceea nici un om, nici unul măcar, nu se poate justifica înaintea lui Dumnezeu, nici nu poate, prin propria lui putere, să facă merite sau fapte nu poate să îi câștige mântuirea[xxv]. Cheia mântuirii se afla exclusiv în mâna lui Dumnezeu, fără ca omul să poată colabora într-un fel sau altul.

Starea omenirii implică o consecință și o posibilitate. Consecința este aceea prin care toți oamenii trebuie să sufere o eternitate consecințele vieții de păcat. Posibilitatea este aceea ca Dumnezeu Însuși, de unul singur, să ofere o soluție pentru reabilitarea omului păcătos și pentru salvarea acestuia de la consecința păcatului. Soluția, în aparență simplă, era deosebit de delicată în realitate. În taina veșnică a Sfintei Treimi, Dumnezeu a hotărât ca El să fie cel care să se aplece asupra omului pentru a-l salva. Evanghelia lui Isus Cristos conține acest mesaj al dragostei lui Dumnezeu pentru omul păcătos, pentru oricine crede că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Omul este salvat exclusiv prin acțiunea monergică a lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, este cel care a salvat omul performând în toate aspectele în care omul a eșuat[xxvi].

Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, s-a întrupat la Bethleem, conform profețiilor Sfintelor Scripturi, din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt (Luca 1). Confesiunea Augustană afirmă ceea ce afirmă toate crezurile de la început, anume faptul că Fiul lui Dumnezeu și-a asumat natura umană în pântecul binecuvântatei Fecioare Maria, astfel încât în Isus Cristos au existat două naturi, una umană și una divină, inseparabile într-un Dumnezeu-om[xxvii]. Pe cruce, Isus Cristos a plătit pentru păcatele tuturor oamenilor[xxviii] iar prin viața sa fără păcat, Acesta a împlinit perfect Legea lui Dumnezeu. Astfel, Domnul Isus Cristos a obținut mântuirea omului păcătos și l-a justificat înaintea lui Dumnezeu. Acum, lucrarea de mântuire fiind împlinită, aceasta trebuia transmisă către omul păcătos, beneficiarul jertfei lui Isus Cristos.

Teologia lutherană confesională învață faptul că această salvare câștigată de către Isus Cristos pentru absolut toți oamenii prin jertfa sa substitutivă, este oferită de către Dumnezeu, omului păcătos, prin mijloacele harului[xxix]. Acest rol îi aparține lui Dumnezeu Duhul Sfânt, cel care cheamă pe cei aleși din veșnicie pentru a beneficia de mântuire și, prin aceste mijloace, naște în ei credință, dorința de al urma pe Cristos și, mai mult decât atât, se asigură că toate acestea vor fi păstrate în cel ales[xxx]. Acest lucru este făcut prin intermediul mijloacelor harului. Ele asigură (1) iertarea păcatelor, datorită și prin intermediul jertfei lui Isus Cristos (2) precum și nașterea credinței în om care duce la convertire[xxxi].

Un articol de Sorin H. Trifa

[i] Just A. Arthur Jr.; Heaven on Earth; The Gifts of Christ in the Divine Service; Pag.16-17.

[ii] Jacons E. Henry and Hass John; The Lutheran Cyclopedia, Pag. 204.

[iii] Pieper D.D. Francis; Christan Dogmatics; Pag. 103.

[iv] Scaer P. David; Law and Gospel and the Means of Grace, Confessional Lutheran Dogmatics; Pag.105.

[v] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics, a Handbook of Doctrinal Theology for Pastors, Teachers and Layman; Pag. 441.

[vi] "Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." (Geneza 3:4-5).

[vii] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics, Pag.210

[viii] Schmid Heinrich; Doctrinal Theology of the Evangelical Lutheran Curch; Pag.256

[ix] Confesiunea Augustana sau Marturisirea de la Augsburg, a fost scrisă de către colegul lui Martin Luther, Philip Melanchthon, în anul 1530. Această declarație de credință este de multe ori privită ca mărturisirea aflată la baza teologiei lutherane . Ea a fost prezentată împăratului Carol V la Dieta Imperială de la Augsburg, Germania . Acest document a fost destinat să fie un rezumat al articolelor principale ale credinței Bisericilor Lutherane în contrast cu erorile Bisericii Romano-Catolice.

[x] * * * ; Concordia, The Lutheran Confessions; Pag. 31-32.

[xi] Pieper D.D. Francis; Christin Dogmatic;, Pag. 546.

[xii] Augustin de Hippo (354-430) cunoscut și ca Aurelius Augustinus, Sfântul Augustin sau Fericitul Augustin a fost unul dintre cei mai mari teologi latini ai Bisericii Creștine fiind declarat doctor al Bisericii datorită inegalabile sale opere prin care a influențat în mod radical gândirea spirituală a întregii umanități.

[xiii] Hill Jonathan; Istoria gândirii creștine; Pag. 91.

[xiv] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics; Pag. 210.

[xv] Plass M. Ewald; What Luther Says. A Practical In-Home Anthology for the Active Christian; Pag.1290.

[xvi] Pieper D.D. Francis; Christin Dogmatics; Pag. 534.

[xvii] Schmid Heinrich; Doctrinal Theology of the Evangelical Lutheran Curch; Pag. 256-257.

[xviii] * * * ; Concordia, The Lutheran Confessions; Pag. 457.

[xix] Plass M. Ewald; What Luther Says; Pag.1297.

[xx] Pelagianismul este o doctrină creștină provenită de la teologul britanic Pelagius (354-420) care a susținut faptul că omul nu este mort în păcat ci doar afectat de acesta. Mai mult, conform lui Pelagius, omul are în sine însuși puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, fiind astfel independent de harul divin.

[xxi] Socinianismul este o doctrină antitrinitariană predicată de către Laelius Socinus și Daustus Socinus

[xxii] Arminianismul este o doctrină soteriologică predicată de catre profesorul și teologul olandez Jacobus Arminius (1560-1609). Această doctrină neagă corupția radicală a naturii umane. Ideea principală a arminianismului este că omul poate și trebuie să coopereze cu Dumnezeu în mântuire.

[xxiii] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics; Pag. 223.

[xxiv] Pieper D.D. Francis; Christin Dogmatics; Vol.1; Pag. 551.

[xxv] * * * ; Concordia, The Lutheran Confessions; Pag.33

[xxvi] Veith E. Gene Jr.; The Spirituality of the Cross; Pag. 41.

[xxvii] * * * ; Concordia, The Lutheran Confessions; Pag.32.

[xxviii] Această afirmație a ispășirii pentru întreaga omenire este în disonanță cu teologia calvinistă care afirmă că ispășirea s-a limitat doar la cei aleși.

[xxix] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics, a Handbook of Doctrinal Theology for Pastors, Teachers and Layman; Pag. 319.

[xxx] Teologia lutherană confesională afirmă doctrina alegerii din veșnicii a acelora care vor avea parte de mântuire. Lutherani confesionali admit faptul că Dumnezeu este cauza unică a mântuirii și răscumpărării omului și că aceasta își are originea în veșnicii și se bazează pe alegerea tainică a lui Dumnezeu a tuturor acelor care vor ajunge să beneficieza de ea. În același timp însă, spre diferență de calviniști, lutherani confesionali susțin faptul că Dumnzeu îi imbrătișează cu dragostea sa pe toți oamenii și doreste mântuirea tuturora. În gandirea teologică creștină, lutheranii se află între calviniști și arminieni. Lutheranii se detașează de doctrina ispășirii limitate și de doctrina dublei predestinări susținute de către calviniști dar resping cu tărie sinergismul arminiano-weslyan. Pentru lutheranii confesionali, doctrina alegerii face referire doar la acei oameni aleși pentru mântuire. Ei declară faptul că ispășirea lui Cristos este una universală.

[xxxi] Mueller J. Theodore; Christian Dogmatics; Pag. 319.