Isus Cristos, Dumnezeu-om in pantecele Sfintei Fecioare Maria

Data postării: 25.08.2015 08:25:21

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”. (Ioan 1:14)

Viata pe acest pamant incepe inca din uter, incepe inca din momentul conceperii copilului. Acest lucru este cat se poate de adevarat! Deaceea, afirmam ca Isus Cristos si-a inceput existenta printre noi inca din pantecele sfintei sale mame. Isus Cristos nu si-a inceput viata in mod miraculos ca un adult sau ca un adolescent. „Prin puterea Duhului Sfant”, Dumnezeu Fiul si-a inceput viata inca din pantecele, ca un embrion, in ciuda faptului ca teologul reformat Huldrych Zwingli considera ca o astfel de afirmatie este ilogica si nefericita. Noi admitem ca o astfel de afirmatie nu este deloc usor de aprobat si de acceptat, dar, sustinem ca isusi ideea ca Dumnezeu ar putea sa devina om este dificil de acceptat si de aprobat. Modernistii resping aproape in totalitate faptul ca Dumnezeu ar fi putut sa devina atat de mic, de dependent si de neputincios precum sustine Sfanta Scriptura cu privire la Isus Cristos.

Desi era Fiul lui Dumenzeu din eternitate, Dumnezeu adevarat, Isus Cristos a devenit fiul Sfintei Fecioare Maria. Aceasta devenire a fost una lenta, El devenind om in timpul celor noua luni de dezvoltare fetala, exact asa cum se intampla cu toti copiii oamenilor. Este o calatorie pe care nici unul dintre noi nu si-o poate aminti, dar de care cu totii am avut parte pentru a ajunge ceea ce suntem. Fiul lui Dumnezeu, prin intrupare, nu doar a devenit una cu noi ci a parcurs toti pasii pe care i-am parcurs si noi pentru a ajunge oameni. Isus a fost un embrion de doar cativa milimetrii, a crescut in pantecul binecuvantatei sale mame, s-a nascut ca un prunc total neajutorat, a crescut, a invatat sa mearga, sa vorbeasca, a avut nevoie de suportul adultilor pentru a se hrani si pentru a se imbraca, apoi a devenit un adolescent care a fost nevoit sa invete lucrurile folositoare vietii, sa asculte de pariti si de bunici pentru ca mai apoi sa ajunga un adult. Toate aceste momente reprezinta faze ale misterului intruparii si toate acestea nu fac decat sa ne trezeasca recunostinta fata de Dumnezeul nostru atat de minunat.

Este cu adevarat minuat sa credem si sa marturisim ca Sfanta Fecioara Maria a fost „nascatoare de Dumnezeu”. Sfanta Fecioara nu a purtat in pantec doar un om, doar natura umana a lui Cristos, cu a purtat in pantec pe insusi Dumnezeul vesniciei, deaceea ea este „theotokos”. In pantecul Sfintei Fecioare nu a fost doar un om ci a fost cu adevarat Dumnezeu-om dupa cum a stabilit Conciliul Ecumenic de la Calcedon.

La Conciliul Ecumenic de la Calcedon s-au aflat, fata in fata, Nestorie, episcop in Constantinopol, si Chiril, episcop in Alexandria. In anul 428 d.Cr., Nestorie, proaspat ales ca episcop la Constantinopol, s-a impotrivit utilizatii termenului “theotokos” (Θεοτόκος), sau “nascatoare de Dumnezeu” in dreptul Sfintei Fecioare Maria, argumentand ca experienta intrauterina si nasterea in sinte sunt incompatibile cu natura divina a Mantuitorului. Nestoriere a refuzat sa creada ca Dumnezeu cel atotputernic, infinit si vesnic, ar fi putut sa se nasca dintr-o fiinta muritoare, ar fi putut sa fie neajutorat in calitate de prunc si ar fi putut sa sufere. Nestorie avansa ideea conform careia in Isus Cristos exista doua persoane, una divina, nascuta din Dumnezeu Tatal inca din vesnici, si una umana, identificata cu persoana istorica a Mantuitorului, nascuta la Bethleem din Sfanta Fecioara Maria. Ca atare, la Bethleem s-a nascut omul Isus Cristos ci nu Fiul lui Dumnezeu si, in consecinta, uzarea termenului “theotokos” (Θεοτόκος) este eronata, mult mai apropiat de realitate fiin termenul „christotokos” (Χριστοτόκο), adica “nascatoare de Cristos” si, mai mult decat atat, propunea inclusiv termenul de “anthropokotos” adica “nascatoare de om”. Nestorie era, asadar, puternic influentat de gandirea anti-ariana si anti-apolinarista si, din acest motiv, el manifesta o puternica retinere in a utiliza temenul “theotokos” (Θεοτόκος) deoarece acesta lasa senzatia ca Dumnezeu Fiul ar putea avea inceput, stirbindu-i astfel vesnicia. Nestorie a subliniat dualitatea naturilor in Cristos, sau hipostasis (υπόσταση), dar a sustinut ca acestea au manifestari exterioare distincte si diferite (prospon, πρόσωπον). Nestorie sustinea ca nu este cu putinta ca o fiinta muritoare, si astfel limitata, sa poata purta in sine si sa il nasca pe Dumenzeu cel atotputernic. Toate aceste afirmatii l-au condus pe episcopul din Constantinopol la o pozitie de impotrivire fata de traditia teologica crestina, acest lucru in conditiile in care dupa Conciliul de la Niceea (325 d.Cr.) folosirea expresiei “nascatoare de Dumnezeu” in dreptul Sfintei Fecioare Maria a devenit uzuala in limbajul crestin. Prin impotrivirea sa fata de termenul “theotokos” (Θεοτόκος), Nestorie a devenit inversunat opozant si al conceptului de „communicatio idiomatum” sau a comunicarii de atribute intre cele doua naturi ale lui Cristos ca efect logic al stransei legaturi existente intre acestea.

Ideile lui Nestorie au produs tulburare in Biserica si nu dupa multa vreme au ajuns si in Nordul Africii. Chiril, episcopul Alexandriei, a reactionat vehement la conceptele lui Nestorie, imitandu-l pe marele aparator al credintei, Athanasie, care, la randul sau, considera ca titlul de “theotokos” (Θεοτόκος) conferit Sfintei Fecioare Maria nu face alt ceva decat sa accentueze faptul ca Dumnezeu chiar s-a nascut si a trait ca om. Chiril, apara astfel unitatea personala a Mantuitorului considerand ca Isus Cristos este cu adevarat logos-ul unit cu persoana umana. Trebuie sa remarcam faptul ca, in general, Scoala Catehica din Alexandria, folosea adesea concepte cristologie provenite din teologia alexandriana anterioarea precum „a fi impreuna”, „ unitate” sau „ndespartit”, iar termenul “theotokos” (Θεοτόκος) apare pentru prima data ca uzanta publica in anul 324 intr-o scrisoare indreptata impotriva arienilor si apartinandu-i lui Alexandru din Alexandria. Este de la sine inteles faptul ca Chiril utiliza cu usurinta concepte precum „de aceeasi natura cu Cuvantul intrupat” pentru a afirma faptul ca Isus Cristos este un singur om care cuprinde doua naturi asa cum in cazul omului vorbim despre trup si suflet. Spre deosebire de Nestorie, Chiril afirma ca logosul este subiectul lui Cristos in absolut toate fazele. Prin faptul ca nu desparte cele doua naturi, asa cu proceda nestorie, Chiril afirma dogma „un singur Domn, Isus Cristos” sustinand ca, desi in Cristos coexista doua naturi (υπόστασησ) pe care, sub nici o forma, nu le putem separa si astfel, nu putem spune unde se termina omul si unde incepe Dumnezeu. Chiril se baza foarte mult pe Crezul Niceean sustinand nu doar stransa unire dintre cele doua naturi in Cristos dar si „communicatio idiomatum”.

Chiril a contracarat ideile lui Nestorius prin intermediul mai multor scrisori printre care amintim de „Scrisoare catre monahii Egiptului” in care sustinea unirea profunda a celor doua naturi si afirma utilizarea corecta a termenului “theotokos” (Θεοτόκος). In anul 429, Chiril din Alexandria l-a acuzat oficial pe Nestorie de erezie si a pus in dreptul acestuia tulburarile care afectau Biserica lui Cristos. Un an mai tarziu, Chiril a scris o lucrare cu titlul „Dreapta credinta” adresata imparatului Theodosie al II-lea, prin intermediul careia isi expunea ideile cristologice. In acelasi an a scris si lucrarea „Cinci carti despre blasfemia lui Nestorie” si l-a informat pe Papa Celestin despre erorile episcopului din Constantinopol. Un an mai tarziu, Papa Celestin a declarat conceptele cristologice ale lui Nestorie ca fiind blasfemii.

Din aceasta controversa cristologica dezvoltata intre reprezentantul Scolii Catehice din Antiohia, Nestorie, episcopul din Constantinopol si reprezentantul Scolii Catehice din Alexandria, Chiril, episcopul din Alexandria se poate concluziona ca atunci cand Nestorie vorbeste despre cele doua naturi ale lui Cristos, el se refera la existenta a doua persoane sau ipostasis (υπόστασησ), in timp ce Chiril insista sa sustina unitatea divinitatii si a umanitatii lui isus Cristos afirmand ca „Dumnezeu a existat ca om”.

Aceasta controversa cristologica a reusit sa scindeze Biserica lui Cristos, atat Chiril cat si Nestorie reusind sa beneficieze de suport larg din partea multor persoane influente. Pentru a trasa o concluzie sanatoasa si pentru a pune capat aceste schisme, in anul 431 a fost organizat un Conciliu Ecumenic in Efes. Sinodul a debutat cu rememorarea deciziilor teologice adoptate la Conciliile Ecumenice de la Niceea (325 d.Cr.) si de la Constantinopol (381 d.Cr.), aceste concluzii fiind temeleia pe care participantii doreau sa o folosesca in a stabili care dintre cele doua pozitii, antiohiana sau alexandriana, reprezenta credinta dreapta a Bisericii lui Cristos. In urma corelarii invataturilor mai sus amintite s-a ajuns la concluzia ca in cadrul Crezului Niceo-Constantinopoletant se afirma clar faptul ca Dumnezeu Fiul s-a nascut din Sfanta Fecioara Maria si din acest motiv, despre Sfanta Fecioara putem sa spunem ca este cu adevarat “theotokos” (Θεοτόκος).

Nestorie a participat la Conciliul de la Efes insotit de 16 episcopi in timp de Chiril a avut de partea sa nu mai putin de 50 de sustinatori. Papa Celestin a fost si el reprezentat de o delegatie compusa din trei preoti pe care i-a sfatuit sa ramana de partea lui Chiril din Alexandria. Discutiile au debutat in Catedrala Sfintei Fecioare din Efes la 22 iunie 431 fiind luate in discutie si analizate dele 12 anateme formulate de catre Chiril impotriva lui Nestorie dar si diverse alte scrieri teologice, in special ale parintilor capadocieni. Concluzia aproape generala a conciliului a fost aceea ca Chiril din Alexandria urmeaza pozitia ortodoxa a Bisericii lui Cristos in timp ce episcopul din Constantinopol sustine o invatatura eretica, straina de Biserica. Condamnarea lui Nestorie a fost semnata de nu mai putin de doua sute de episcopi, toti acestia afirmand ca uzarea termenului “theotokos” (Θεοτόκος) este in conformitate cu dreapta credinta. Desi Chiril a fost declarat mare invingator de la Conciliul Ecumenic de la Efes, imparatul Theodorie al II-lea, profund atasat de ideile lui Nestorie i-a informat pe participantii la sinod ca nu accepta concluziile acestora, considerandu-le nule. In ciuda opozitiei imparatului, la 11 iulie 431, Nestorie, episcopul din Constantinopol, a fost oficial excomunicat din Biserica.

Cu toate acestea, despre Conciliul Ecumenic de la Efes (431 d.Cr.) se poate spune a reglat mai de graba o problema politica existenta intre Scolile Catehice ale Alexandriei si Antiohiei, afirmand superioritatea primeia in dauna celei de-a doua, decat sa lamureasca criza cristologica iscata de Nestorie si Chiril. Ca o prima consecinta suprinzatoare pentru toata lumea, imparatul Theodorie al II-lea a decis sa ii elibereze din functiile de episcopi atat pe Nestorie, de altfel condamnat de catre participantii la conciliu, dar si pe Chiril, mare invingator din aceasta controversa. Ulterior, in urma unor presiuni, imparatul a revenit asupra deciziei si singurul post vacant a ramas cel de episcop in Constantinopol, Nestorie fiind exilat. In anul 433 a fost redactata o concluzie teologica a Conciliului de la Efes (431 d.Cr.) care a fost acceptat de catre sustinatorii lui Chiril dar respinsa de catre adversarii lui.

La scurt timp de la finalizarea Conciliului de la Efes (431 d.Cr.), o noua si puternica controversa avea sa cutremure pentru a doua oara in acelasi secol Biserica lui Cristos. Aceasta noua controversa a fost generata de ducerea la extrema a teologiei lui Chiril, si implicit a teologiei scolii Catehice din Alexandria. Eutih din Constantinopol a fost atat de atasat de predicarea concluziilor dogmatice adoptate la Conciliului de la Efes (431 d.Cr.) incat a ajuns in scurt timp sa predice o invatatura care avea sa primeasca numele de monofizism (μονοφυσιτισμός). Eutih, discipol al lui Chiril din Alexandria, a sustinut faptul ca unirea dintre cele doua firi ale lui Cristos sunt atat de puternice incat firea divina absoarbe in sine firea umana ajungandu-se ca in final, Domnul Isus Cristos sa detina o singura fire, anume firea divina. Ca si in cazul nestorianismului, monofizismul a reusit sa castige numerosi adepti, unul dintre cei mai importanti fiind episcopul Dioscor al Alexandriei, succesorul lui Chiril.

Pe scurt, monofizismul invata ca Domnul Isus Cristos a avut un singur hipostasis (υπόσταση), o singura fire, cea divina, excluzand astfel orice forma de duofizism. Astfel, trupul lui Isus Cristos, de exemplu, nu a fost unul uman ci unul divin. Monofizismul, in unele aspecte se apropia periculos de mult de docetism, doctrina eretica de la inceputurile bisericii crestine care sustinea ca Isus Cristos nu ar fi fost un om decat in aparenta. Astfel, Mantuitorul nu a posedat firea umana primita de la Sfanta Fecioara Maria ci doar Fiul lui Dumnezeu s-a facut consubstantial cu noi, oamenii.

Impotriva monofizismului s-a ridicat Theodoret din Cir care in celebra sa lucrare „Cersetorul” l-a acuzat pe Eutih din Constantinopol de erezie si l-a declarat ca fiind sustinator al apolinarismului, dar si Papa Leon I care a scris celebrul „Tomul lui Leon” in care sustinea credinta ortodoxa a duofizismului. In data de 12 noiembrie 448, episcopul Flavian i-a cerut lui Eutih sa isi expuna ideile in cadrul unui Conciliu organizat la Constantinopol. In cadrul acestui conciliu Eutih a fost anatemizat. Ca un raspuns impotriva acestei decizii, in anul 449, Dioscor, episcopul Alexandriei, a organizat un Conciliu la Efes pentru a redezbate ideiile monofizite sustinute de Eutih. Organizatorii acestui conciliu au depus eforturi, nu de putine ori volente, pentru a impiedica prezentarea la conciliu a celor care aveau sa se impotriveasca monofizismului si a permis prezenta unui numar mare de adepti ai lui Eutih. Dat fiind conditiile in care s-a desfasurat acest conciliu, concluzia a fost condamnarea invataturilor duofizite si declarand monofizismul ca fiind invatatura corecta a Bisericii lui Cristos. Episcopul Flavius a fost anatemizat si inlaturat in mod violent din functia de episcop si impreuna cu el au fost condamnati toti duofizistii. Delegatia Papei Leon I a reusit gu greu sa scape cu viata fiind atacati violet de adeptii lui Dioscor. In ciuda acestor situatii jenante pentru Biserica lui Cristos, imparatul Theodosie al II-lea au aprobat hotararile acestui sinod care ulteror a primit denumirea de „Sinodul talharesc”.

In anul 450 d.Cr., in urma unui accident, imparatul Theodosie al II-lea a incetat din viata, fraiele Imperiului fiind preluate de catre sora sa, Pulcheria. Aceasta, la un an dupa preluarea puterii a anulat hotararile Sinodului Talharesc de la Efes (449 d.Cr.) si a solicitat organizarea unui noi conciliu pentru a pune capat definitiv controverselor cristologice. Acest nou conciliu s-a tinut la Calcedon intre 8 si 25 octombrie . La acest nou conciliu au participat aproximativ 650 de episcopi, Papa Leon I fiind reprezentat de trei episcopi si doi preoti. Conciliul Ecumenic de la Calcedon s-a desfasurat de-alungul a 15 sesiuni. Ca si in cazul conciilor anterioare, in prima faza, s-a dat citire concluziilor trase la Conciliile Ecumenice de la Niceea (325 d.Cr.) si Constantinopol (381 d.Cr.). In cadrul sesiunilor a fost citit si celebrul document „Tomul lui Leon” redactat de catre Papa Leon I dar nu ca pe o hotarare ci doar ca o baza cristologica sanatoasa pentru Biserica. Hotararile Conciliului Ecumenic de la Calcedon au cuprins un numar de 26 de puncte si au fost adoptate la 25 octombrie. Conciliului Ecumenic de la Calcedon a reafirmat pozitia cristologica a lui Chiril din Alexandria, formuland o sinteza echilibrata evitand extremele nestorianismului si cele ale monofizismului accentuind dualitatea celor doua naturi ale lui Cristos si unitatea lor intr-o singura persoana.

Concluzia Conciliului Ecumenic de la Calcedon este urmatoarea: "urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Isus Cristos, desavarsit in Dum­nezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o sin­gura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Isus Cristos. Asa ne-au invatat mai ina­inte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Isus Cristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Sumarizarea aceasta nu permite foarte multe comentarii. Parintii Bisericii au afirmat faptul ca Mantuitorul este Fiul lui Dumenzeu, deofiinta cu Tatal si egal natura si in vesnicie cu Acesta, dar si om adevarat, avand aceeasi natura umana cu noi. Dumenzeu s-a nascut ca om din Sfanta Fecioara Maria, care este “theotokos” (Θεοτόκος) sau „nascatoare de Dumnezeu”. Exista un singur Isus Cristos, Dumenzeu-om in acelasi timp care desi are doua naturi, acestea sunt de neschimbat si de nedespartit astfel incat nu stim unde se termina Dumnezeu si unde incep omul. Uniunea dintre cele doua naturi este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un permanent schimb de atribute. Aceata este pozitia sanatoasa a invataturii crestine.

Din pacate, hotararile Conciliului de la Calcedon au fost sfidate de o buna parte dintre Bisericile Crestine. Bisericile non-calcedoniene, adica Bisericile care au ignorat si continua sa ignore hotararile Conciliului Ecumenic de la Calcedon sunt: Biserica Armeniei (Biserica Apostolică Armeană); Biserica din Alexandria - Egipt (Biserica Coptă); Biserica Antiohiei (Biserica Siriacă sau Biserica „Iacobită”); Biserica Siriacă Iacobită Malankara (o ramură și parte integrantă a Bisericii Siriace Vechi-Orientale, sub conducerea Patriarhului Vechi-Oriental al Antiohiei); Biserica Etiopiei (Biserica Tewahedo); Biserica Eritreei (Biserica Tewahedo); Biserica Indiei (Malankara, Biserica Siriană a Răsăritului). Aceste Biserici s-au declarat oficial impotriva horatarilor Conciliului de la Calcedon.

Pe langa aceste Biserici dclarate monofizite, exista si teologi si Bisericii Protestante Independente (sau neo-protestante, asa cum sunt ele cunoscute in Romania) care au adoptat pozitii anti-calcedoniene in cristologia lor, in special pozitii nestoriene. Una dintre pozitiile profund nestoriene si anti-calcedoniene o reprezinta teologia pe care o sunstine Huldrych Zwingli si urmasii sai care pun accentul pe distincția dintre cele doua naturi ale lui Cristos afirmând că, deși prin natura divină Cristos este omniprezent, trupul său, având natură umană, se supune legilor naturale și, astfel, nu poate să fie omniprezent. Ca atare Huldrych Zwingli si adepti sai, in special membrii ai Bisericilor Baptiste, Bisericilor Penticostale, Bisericilor Crestine dupa Evanghelie dar si a Bisericilor Adventiste de Ziua a Saptea, refuza sa accepte faptul ca exista un singur Isus Cristos, Dumenzeu-om in acelasi timp, care desi are doua naturi, acestea sunt de neschimbat si de nedespartit astfel incat nu stim unde se termina Dumnezeu si unde incep omul si nu accepta uniunea dintre cele doua naturi care este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un permanent schimb de atribute.

Bisericile Evanghelice Lutherane disting uniunea personala (unio personalis), prin care divinitatea și natura umană a lui isus Cristos sunt, in modul cel mai intim, unite în singura persoană, cea a lui Dumnezeu-om (unire ipostatică, unio hypostatica). Această uniune personală a avut loc atunci când, la întruparea Sa, logosul si-a asumat natura umană în persoana sa divină (actus unitionis) in care Cristos cel întrupat este Dumnezeu-om pentru totdeauna intr-o persoană nedivizată și indivizibilă (status unionis). Unirea personala, sau hypostatica, adica uniunea celor două naturi în Isus Cristos, asa cum o sustine teologia lutherana este unica neexistand nici o altă uniune a lui Dumnezeu cu omul de genul acesteia care există în Cristos.

În timp ce, pe baza Sfintei Scripturii, Biserica Evanghelica Lutherana învață unirea personală a celor două naturi în Cristos, ea respinge in mod categoric eroarea de Eutich (monofizitismul), caresustine că unirea aceasta a constat intr-un amestec din cele două naturi, o confuzie sau o conversie dintr-o natura în alta, astfel că, printr-un astfel de amestec sau de conversie, a rezultat o a treia natura dar si eroarea de Nestorius, care, deși a sustinut o legatura intre cele două naturi, totuși le-a considerat ca fiind separate, negând astfel uniunea personală și în special comuniunea naturilor șicomunicarea de atribute. În respingere erorii lui Eutich precum și a lui Huldrych Zwingli, care la randul lui a sustinut eroarea nestoriană, dogmaticienii lutherani afirma ca cele două naturi în Cristos sunt unite in mod inconvertibil, de neconfundat, inseparabil și neîntrerupt, cu alte cuvinte, cele două naturi în Cristos nu sunt separate de nici un fel de interval, fie el de timp sau loc. Unirea hypostatica nu s-a dizolvat în moarte, nici in logos-ul de după încarnarea oriunde acesta a fost prezent în afara trupului. După întruparea, Fiul lui Dumnezeu este întotdeauna și pretutindeni FiliusDei incarnatus. Formula Concordului a respins în mod expres atat eroarea monofizita cat si cea nestoriana, afirmand "nu exista nici un fel de conversie, confuzie, sau egalizare a naturilor în Cristossau a proprietăților lor esențiale pentru a fi menținute sau admise”

Eutichianismul și nestorianismul, sau zwinglianismul, sunt încercări de a reda misterul întrupării, care este inteligibil rațiunii umane, fie prin amestecarea, fie prin separarea celor două naturi. Din nefericire cele două erori anuleaza unirea hypostatica si, la o analiza completa, nega ispășirea înlocuitoare a lui Cristos deoarece răscumpărarea din pacat poate fi efectuată doar de cătreDumnezeu-om. Eutichianismul și nestorianismul conduc la unitarianism care are la baza la eroarea care afirma ca Isus Cristos a fost doar un simplu om.

Despre comuniunea dintre cele doua naturi in Cristos, Bisericile Evanghelice Lutherane sustin ca în Cristos nu este vorba despre o simplă aproprierea a celor două naturi, ci de cea mai profunda si intima întrepătrundere, deoarece natura divină pătrunde natura umană la fel ca sufletul pătrunde corpul. In ciuda acestei foarte intime întrepătrundere nu există nici un fel de amestec sau schimbarea celor două naturi, deoarece plinătatea Dumnezeirii locuiește în natura umană. Persoanele Trinității se intrepătrund reciproc, fără amestec, precum sufletul locuiește în organism, fără amestec, astfel încât pătrunde carnea în așa fel încât nici una dintre naturi nu este amestecată cu cealaltă. Natura divină nu trebuie să fie concepută ca extinzandu-se dincolo de om, deoarece plinătateaDumnezeirii locuiește în trup. Cu alte cuvinte, la fel cum sufletul este în trupul viu ci nu dincolo de acesta, la fel logosul este în trup, astfel încât nu este dincolo de sau în afara acestuia. Aceasta comuniune dintre cele două naturi în Cristos este una inseparabila, deoarece acestea sunt unite permanent, astfel încât acestea sunt întotdeauna reciproc prezente una in alta. Prin urmare, doctrinacomuniunii celor doua naturi, asa cum este ea pedata de către teologii lutherani, este cu adevărat scripturală. Împotriva eutichianismul și a nestorianismului, Formula Concordului declară astfel: "Cele două naturi s-au unit nu ca două plăci care sunt lipite împreună, dar care nu au nici o comuniune una pe alta" si, desemenea "cele doua naturi s-au unit nu ca un amestec sau o egalizare anaturilor, ca atunci când o bautura este facuta din miere și apă, dar care nu mai este miere pură și nici apă pura, ci devine o bautura amestecata" ci ca "sufletul și trupul, focul și fierul, care aucomuniune unele cu altele, o comuniune care nu poate fi exprimata insa în cuvinte simple, dar care este adevărata si reala". Împotriva erorile sustinute de calvinisti, baptisti si romano-catolici, dar si a erorilor sustinute de eutihianisti, dogmaticienii lutherani s-au rezumat la a descrie permeabilitate celor două naturi afirmand ca ea este cea mai perfecta si cea mai intima, ca natura divinăpătrunde natura umana iar trupului asumat este complet pătruns de natură divină, este inseparabila si este fără confuzie, amestec, sau schimbarea, astfel încât cele două naturi ale lui Cristos suntunite în mod continuu și nu sunt niciodată în afara reciproc.

Având în vedere că uniunea personală nu poate fi perfectă fără participarea tuturor proprietăților, adica comunicarea atributelor (communicatio idiomatum), ale celor două naturi în Cristos ca rezultat necesar al uniunii personale. În cazul în care Fiul lui Dumnezeu si-a asumat în persoană adevărata Sa natura umană, El si-a asumat, de asemenea, si proprietăți care aparțin naturii umaneToți cei care neagă comunicarea atributelor trebuie sa neage, de asemenea, si uniunea personală, sau misterul extrem de important care afirma ca Cuvântul s-a făcut trup. În timp ce idiomata celor două naturi se refera la legatura dintre caracteristicile cele două naturi (Cristos-Dumnezeul-om), teologii evanghelici lutherani nu afirma faptul că proprietățile unei naturi devin, natural, proprietatile celeilalte naturi (Dumnezeu nu este muritor, omul nu este etern). Prin unirea personala, cele două naturi nu sunt modificate în substanță, ci fiecare își păstrează idiomata esențiala sauidiomata naturala.

In urma acestor afirmatii, putem sa spunem ca Bisericile Evanghelice Lutherane, spre deosebire de cele Reformate (Calvine) si cele Baptiste, sunt Biserici care isi ghideaza teologia tinand cont de hotararile Sinodului Ecumenic de la Calcedon, afirmand impreuna cu Parintii Bisericii faptul ca Mantuitorul este Fiul lui Dumenzeu, deofiinta cu Tatal si egal natura si in vesnicie cu Acesta, dar si om adevarat, avand aceeasi natura umana cu noi. Dumenzeu s-a nascut ca om din Sfanta Fecioara Maria, care este “theotokos” (Θεοτόκος) sau „nascatoare de Dumnezeu”. Exista un singur Isus Cristos, Dumenzeu-om in acelasi timp care desi are doua naturi, acestea sunt de neschimbat si de nedespartit astfel incat nu stim unde se termina Dumnezeu si unde incep omul. Uniunea dintre cele doua naturi este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un permanent schimb de atribute. Aceata este pozitia sanatoasa a invataturii crestine.

Revenind acum la Isus Cristos in pantecele Sfintei Fecioare Maria, afirmam ca Dumnezeu a fost in uter. Imaginati-va cum Sfantul Iosif se bucura de miscarile fatului aflat in pantecele Sfintei Fecioare. Apoi, sa ne imagimam modul in care au tinut in brate acel bebelusi complet neajutorat, cum l-au imbaiat, cum l-au adormit in fiecare seara, cum l-au mangaiat. Va imaginati ca au facut acest lucru cu insusi Dunezeu? In iesle nu s-a odihnit doar un om ci s-a odihnit insusi Dumnezeu cel Atotputernici si Etern. Acesta este „omul” care mai tarziu va propavadui Cuvantul Sfant, va invia morti, va reda vederea celor orbi si va vindeca ologii. Acesta este Cel care a trait, a suferit, a murit si a inviat pentru noi si pentru gloria lui Dumnezeu.

Un articol de Sorin H. Trifa