Despre importanta doctrinelor pentru Biserica lui Cristos

Data postării: 18.08.2015 14:08:48

Doctrina crestina sau doctrina Sfintei Scripturi se fundamenteaza pe faptul ca Sfanta Scriptura reprezinta in totalitate Cuvantul lui Dumnezeu, inspirat, infailibil si inerant. Nu exista nici un fel de portiune din Sfanta Scriptura care sa nu fie cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu si care sa nu fie importanta pentru mantuirea poporului lui Dumnezeu. Cu toate aceastea, evanghelicii lutherani fac o distinctie intre ceea ce priveste diferitele doctrine ale Sfintelor Scripturi. Vorbim despre Lege si Evanghelie, invataturi fundamentale si non-fundamentale, probleme teologice si intebari deschise pentru dezbatere.

Exista o distinctie clara intre Lege si Evanghelie si aceasta distinctie o face Sfanta Scriptura insasi. Desi Biserica, nu de putine ori, uzeaza de termenul Evanghelie sau Lege cu referire la intreaga invatatura cuprinsa in Sfanta Scriptura, adica Evanghelia, Legea si Sfanta Scriptura par, uneori, a fi termeni interschimbabili, strict vorbind Evanghelia nu este Legea si nici Legea nu este Evanghelia ci, in mod suprinzator, cei doi termeni si intelegerea lor teologica sunt antagonici. Formula Concordului afirma ca „legea este, in mod corespunzator, o doctrina divina care invata ceea ce este drept si placut lui Dumenzeu si mustra tot ceea ce este pacat sau contrar voii lui Dumnezeu”. Cu privire la Evanghelie, Formula Concordului afirma ca aceasta „este, in mod corespunzator, o doctrina care invata ca nici un om nu poate respecta Legea si, prin urmare, este condamnat de aceasta si prin acest lucru suntem indemnati sa credem ca Cristos a facut ispasire pentru pacate si a obtinut achitarea pentru ele, iertarea pacatelor si neprihanire care ne sunt date fara plata pentru viata vesnica” (Formula Concordului, Sumar, V, 2 si 4). Aceste definitii scot in evidenta distinctia care trebuie facuta intre Lege si Evanghelie. Sfanta Scriptura face afirmatii clare care exclud Legea din ecuatia mantuirii pentru ca „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9) si mai apoi „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20) pentru ca sa se traga o concluzie cat se poate de clara „noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii” (Romani 2:28). Aceasta distinctie intre Lege si Evanghelie este atat de clara in Sfanta Scriptura incat orice teolog crestin trebuie sa nu slabeasca sub nici o forma puterea de condamnare a pacatului prin Legea dar nici sa nu faca economie in ceea ce priveste vestea cea buna a Evangheliei in mantuirea omului, proclamand pe deplin intreaga consolare a Evangheliei cu privire la harul divin, iertarea pacatelor si viata vesnica. Cristos spune in Evanghelie „veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28) iar Sfantul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Sfant, afirma: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

Doar predicand aceasta distinctie clara intre Lege si Evanghelie, crestinismul poate sa ramana ferit de doctrinele pagane care afirma neprihanirea ca fiind o cauza a mantuirii. Crestinul are nevoie de Lege deoarece legea este cea care ii arata pacatul si il face constient de condamnarea lui Dumenzeu datorita acestor pacate, dar, in acelasi timp, crestinul are nevoie de Evanghelie care afirma ca Isus Cristos a platit pentru aceste pacate si ca ii ofera iertarea deplina fara plata. Sfantul Apostol Pavel spune ca: „toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem” (Galateni 3:10) insa tot el afirma ca „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). Ori de cate ori este slabita predicarea Legii, pacatosii sunt in pericol de a se baza pe propriile lor fapte pentru mantuiri si astfel Evanghelia este corupta. Slabirea predicarii Legii duce la slabirea predicarii Evangheliei, rezultatul final fiind acela ca pacatosul este jefuit de mantuirea care este oferita prin Evanghelie. Sfanta Scriptura ne da un advertisment cutremurator si clar atunci cand afirma ca „voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Cristos; aţi căzut din har” (Galateni 5:4). In consecinta, Legera trebuie sa ramana mereu o unealta de condamnare pentru ca Evanghelia sa ramana mereu o „slujba aducatoare de neprihanire” (2 Corinteni 3:9) pentru ca ea contine vestea cea buna a iertarii depline „fara faptele Legii” (Romani 2:28).

Acest adevar fundamental necesita o atentie deosebita tinand cont de faptul ca Biserica Romano-Catolica dar si numeroase Biserici provenite din Reforma Radicala au distrus aceasta distincitie, amestecand Legea si Evanghelia, insistand pe faptele bune ca fiind o conditie necesara mantuirii. Cu adevarat cutremurator este ca inlaturarea acestei distintii face ca pacatul sa nu mai fie atat de grav precum il proclama Legea iar mantuirea sa nu mai fie atat de glorioasa precum o proclama Evanghelia. Cu alte cuvinte, erezia ca faptele contribuie la mantuirea omului faca ca nici Legea si nici Evanghelia sa nu mai fie prezentate in adevarata lor puritate. Absolut toti teologii crestini trebuie sa ia aminte la avertizarea lui Dumnezeu data prin Sfantul Apostol Pavel: „dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1:9).

Biserica Evanghelica Lutherana afirma ca pacatul trebuie aratat prin predicarea Legii iar iertarea trebuie aratata prin predicarea Evangheliei. Sfantul Apostol Pavel afirma ca „nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1:16-17). Toti cei care invata altfel decat afirma Sfantul Apostol Pavel nu se pot numi teologi crestini ci prooroci mincinosi. Deoarece prin lege vine cunostinta deplina a pacatului ea trebuie predicata tuturor acelor care, plini de mandrie, refuza sa admita faptul ca sunt pacatosi inantea lui Dumnezeu, „pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19). Pe de alta parte, Evanghelia trebuie proclamata pentru toti cei care , cu o inima zdrobita, accepta mantuirea constienti ca nu este nimic care sa ii faca drepti inaintea lui Dumenzeu.

Prin intermediul Legii, teologul invata ca toate faptele pe care omul le considera ca fiind bune sunt, in realitate, nelegiuiri mai mici sau mai mari. Doar prin Evanghelie, omul capata zelul si bucuria de a face fapte cu adevarat bune inaintea lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat prin axioma „Lex praescribit; evangelium inscribit”. Despre acest lucru, reformatorul Martin Luther afirma ca: “un predicator legalist obliga prin amenintari si pedepse in timp ce un predicator al harului evoca bunatatea si indurarea divina”. Legea verifica pacatul numai la exteriopr in timp ce, in interior, ascus privirilor, pacatul poate sa traiasca si sa se dezvolte. Evanghelia, prin transformarea pacatorului, faca ca pacatul sa fie distrus atat in exterior cat si la interior. Sfanta Scriptura spune ca atunci „când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:5-6). Sfanta Scriptura afirma despre omul credincios ca „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Acest lucru explica in mod clar cat de adevarata este axioma „Lex necat peccatorem, non peccatum; evangelium necat peccatum, non peccatorem”. Cat e importanta este aceasta distinctie intre Lege si Evanghelie pentru Reforma Protestanta? Atat incat reformatorul Martin Luther afirma ca “oricine cunoaste bine aceasta distinctie intre Lege si Evanghelie, il numesc un doctor al Sfantei Scripturi”.

Asa cum spuneam la inceputul acestui articol, invatatura Sfintelor Scripturi se poate diviza, omeneste, in doctrine fundamentale si doctrine non-fundamentale. Aceasta divizare teologica nu se doreste a fi una care sa declare anumite invataturi ale Cuvantului lui Dumnezeu ca fiind lipsite de importanta sau inutile. O astfel de intentie este evident impotriva Sfintelor Scripturi care afirma ca “tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4). Deasemena, Cristos insusi porunceste „învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:20). Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne cere sa predicam intregul continut al Sfintelor Scripturi dara a adauga sau inlatura ceva din continutul acestora. Cu toate acestea, o distintie intre doctrine este una scripturala si serveste unui scop foarte important. Aceasta distinctie il ajuta pe teolog sa inteleaga care sunt invataturile care formeaza temelia credintei crestine si care nu pot fi negate fara sa fie afectat fundamentul Bisericii lui Cristos si mantuirea insusi.

Trebuie sa intelegem faptul ca nu tot ceea ce Sfanta Scriptura ne invata este fundamental pentru justificarea si mantuirea noastra. De exemplu, noi nu suntem salvati pentru ca credem ca David a fost imparat sau ca Papa de la Roma este Anticristul. Cu toate acestea, crestinii nu trebuie sa creada ca pot nega aceste afirmatii inspirate ale Sfintei Scripturi. Dar trebuie sa afirmam ca aceste aspecte relatate de catre Sfanta Scriptura nu sunt fundamentale credintei crestine. Fundamental pentru mantuire este credinta in iertarea pacatelor prin jertfa inlocuitoare a lui Isus Cristos si increderea ca Dumnezeu justifica pe omul pacator fara faptele legii, pentru gloria vesnica a lui Dumnezeu. Aceasta este esenta religiei crestine si fundamentul sperantei noastre. Oricine neaga aceasta doctrina se afla in afara granitelor crestinismului. Nu degeaba, reformatorul german Martin Luther afirma ca „acesta doctrina este capul si piatra din capul unghiului, singura care naste, hraneste, zideste, pastreaza si protejeaza Biserica si fara aceasta doctrina Biserica lui Cristos nu poate exista nici macar o ora”. Datorita importantei pe care aceasta doctrina o are pentru Reforma Protestanta, ea a fost declarata ca fiind „articulus omnium fundamentalissimus”.

Toate celelalte doctrine ale crestinismului confesional sunt legate de aceasta doctrina fundamentala a justificarii numai prin credinta. Nu avem nici spatiul si nici timpul necesar pentru a aborda in amanunt doctinele de baza ale credintei crestine, ci, in randurile care urmeaza ne permitem doar sa trecem in revista, sumarizat, aceste invataturi considerate de baza pentru crestinism.

Una dintre doctrinele fundamentale este doctrina despre pacat si consecintele acestuia in umanitate. Toti cei care neaga doctrina despre pacat nu pot avea pretentii asupra intelegerii doctrinei salvarii deoarece acesta se sprijina, implicit, pe nevoia omului pentru iertare si har datorita pacatului si efectului acestuia. Doctrina despre pacat si doctrina despre iertarea acestora in Cristos sunt fundamentale crestinismului deoarece Cristos insusi ne porunceste “să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47). Predicarea pacatului si a necesitatii pocaintei trebuie sa preceada intotdeauna predicarea iertarii pacatelor in Cristos. Aceasta imagine o avem foarte clara in pilda fariseului si a vamesului care au mers sa se roage la templu. Fariseul care se incredea in valoarea faptelor sale si astfel nega practic doctrina pacatului, nu a simtit nevoia de pocainta si astfel nu a primit iertarea pacatelor deoarece el nu se considera ca fiind pacatos. In contrast, vamesul a inteles faptul ca este pacatos si a inteles ca are nevoie de iertare si de justificare, o iertare care sa nu se bazeze pe efortul sau ci pe harul lui Dumnezeu. Pe scurt, credinta adevarata nu se poate naste decat intr-o inima care devine constienta de pacat si care, smerita, cauta harul divin si primeste iertarea pacatelor de la Dumenzeu. Sfanta Scriptura ne spune ca „Domnul este aproape de cei care

sunt cu o inimă zdrobită și mântuiește pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmul 34:18). Acesta este, sumarizat, motivul pentru care doctrina despre pacat si consecintele acestuia in umanitate sunt fundamentale pentru credinta crestina adevarata.

O alta doctrina evanghelica lutherana fundamentala este doctrina despre persoana lui Isus Cristos. Pentru a avea o credinta mantuitoare este necesar ca obiectul acesteia sa fie un Mantuitor divino-uman care a murit pentru pacatele lumii. Din acest motiv, negarea adevaratei divinitati a lui Isus Cristos face mantuirea imposibila. Aceasta doctrina este deosebit de importanta cu atat mai mult cu cat in prezent, o buna parte din teologia rationalista moderna neaga atributele divine ale lui Isus Cristos si accepta doar natura sa umana. Noi, crestinii evanghelici lutherani confesionali afirmam ca orice negare a divinitatii lui Cristos reprezinta o invatatura pagana deoarece il respinge pe Dumnezeul Sfintelor Scripturi. In natura sa divina, Isus Cristos este membru al Dumnezeului Trinitat alaturi de Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Duhul Sfant, un singur Dumnezeu vesnic. Doctrina trinitatii este fundamentala pentru crestinism, la fel cum este si doctrina despre divinitatea lui Cristos, Fiul lui Dumenzeu. In aceeasi masura este deosebit de importanta si doctrina despre umanitatea lui Isus Cristos. Salvarea noastra nu depinde doar de natura divina a lui Cristos ci si de natura umana.

Doctrina ispasitoare sau doctrina despre jertfa inlocuitoare a lui Cristos este si ea fundamentala credintei crestine. Aceasta invatatura afirma ca Isus Cristos nu a fost doar un invatator al Legii sau doar un om plin de virturi, o adevarata pilda vie pentru fiecare dintre noi asa cum sustine teologia rationalista moderna ci acest Isus Cristos este mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni, “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Toti aceia care refuza sa creada in satisfacerea inlocuitoare a lui Cristos sunt obligati sa se increada in reconcilierea venita datorita propriilor fapte bune si astfel sa excluda harul lui Dumnezeu care asigura mantuirea prin jertfa lui Cristos. Pelagienii, semi-pelagienii, arminienii si toti sinergistii sunt, datorita ereziilor lor, in afara Bisericii lui Cristos la fel cum sunt si unitarienii si toti rationalistii moderni. Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg afirma faptul ca „erorile adversarilor nostrii rastoarna credinta referitoare la iertarea pacatelor despre care noi spunem ca este primita prin credinta. Este o eroare vadita si nociva faptul ca acestia invata ca oamnii merita iertarea pacatelor fara harul plin de iubire a lui Dumnezeu. Acestia pun in locul lui Cristos faptele lor intentionand sa fie mantuiti prin ele” (Apologia IV,22). Orice om se increde in faptele personale in vederea mantuirii ajuge in afara harului lui Dumnezei si face din Cristos un legislator care il va acuza ci nu un Mantuitor care il va salva.

Doctrina despre Cuvantul lui Dumnezeu este si ea fundamentala pentru credinta crestina. Sfanta Scriptura, spune noi, este Cuvantul lui Dumenzeu pe care Isus Cristos ne-a poruncit sa il predicam la toate neamurile. Cuvantul lui Dumenzeu este un obiect al credintei mantuitoare deoarece credinta mantuitoare crede mesajul Evangheliei. Aceasta credinta nu se bazeaza pe intelepciunea oamenilor ci este generata de Cuvantul lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura afirma ca „cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:15-16) si, din acest motiv, doctrina despre Cuvantul lui Dumnezeu este fundamentala credintei crestine.

Invatatura crestina cu privire la invierea lui Isus Cristos este pusa la indoiala de catre teologia rationalista moderna, prin aceasta negare fiind respinsa nu doar doctrina invierii glorioase a lui Cristos ci si invierea generala din Ziua Jiudecatii Finale. Sfanta Scriptura afirma ca cine neaga invierea mortilor, neaga intreaga Evanghelie. Negarea invierii este egala cu blasfemia.

Cand vorbim despre doctrinele fundamentale ale crestinismului, nu ne referim, desigur, la formularile dogmatice ale diferitelor Biserici Crestine ci la acele doctrine care reies evident din Sfanta Scriptura. Dogmele Bisericii pot avea diverse defecte insa invatatura Sfintei Scripturi este infailibila asa cum este si Cuvantul lui Dumnezeu. Totusi, trebuie sa afirmam faptul ca atunci cand doctrinele dunt formulate corect, respingerea acestora echivaleaza cu respingerea Cuvantului lui Dumnezeu. Astfel, oricine respinge, de exemplu, Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea sau Crezul Athanasian, respinge in realitate Cuvantul lui Dumnezeu pentru ca invataturile sumarizate in aceste Crezuri Crestine sunt invataturi sustinute de catre Sfinta Scriptura.

Doctrinele se pot imparti, asa cum deja am mai afirmat, in invataturi primare si invataturi secundare. Aceasta distinctie nu doar ca este una biblica dar ea este si practica pentru Biserica lui Cristos. Sunt invataturi fundamentale ale Bisericii, invataturi fara de care nu putem spune ca un om este crestin si invataturi care pot fi mai putin cunoscute si totusi sa nu afecteze mantuirea sau calitatea de crestin a unui credincios. Toate articolel prezentate sumarizat mai sus fac parte dintre acele doctrine fara de care Biserica nu poate sa existe si omul nu poate spera la mantuire.

Pe de alta parte, am afirmat ca exista si doctrine secundare acestea ajutandu-ne sa avem o credinta corecta fara insa sa afecteze calitatea noastra de crestin. De exemplu, doctrina despre Sacramente. Nu fara motiv am ales acest exemplu ci pentru ca exista extremisti care considera ca fara o intelegere perfecta a acestor doctrine nimeni nu poate sa fie crestin. Acest lucru este insa eronat. Doctrina despre Sfantul Botez si Sfanta Impartasanie sunt invataturi fundamentale ale Bisericii Evanghelice Lutherane deoarece vorbim despre mijloacele harului prin care Dumnezeu, alaturi de predicarea Cuvantului Sfant, ne ofera iertarea pacatelor. Sfanta Scriptura ne spune in legatura cu botezul: „pocăiţi-vă [...] şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre” iar in ceea ce priveste Sfanta Impartasanie ne spune: „acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (Luca 22:19). Pe aceste promisiuni ale lui Dumnezeu se intemeiaza credinta crestina si prin aceasta credinta primim iertarea pacatelor care este sigilata in Sfintele Sacramente in Isus Cristos. Din acest motiv, pentru Biserica Evanghelica Lutherana, doctrinele Sfantului Botez si a Sfintei Impartasanii sunt considerate ca fiind fundamentale si sunt temelia credintei crestine. Totusi, fara teama, afirmam ca o persoana poate sa fie ignoranta cu privire la aceaste doctrine sau poate formula o serie de interpretari diferite fata de cea pe care o da Biserica Evanghelica Lutherana si, chiar daca sunt pe un drum gresit din punct de vedere teologic, ele sa fie mantuite cu conditia sa se agate de promisiunea Evangheliei lui Cristos. A te increde in Evanghelie inseamana a te increde in promisiunea lui Cristos de iertare a pacatelor prin har. Acest lucru nu inseamna insa ca promisiunea sacramentala este una de prisos sau ca Biserica se poate dispensa de Sfintele Sacramente. Acestea sunt uzate de catre Dumnezeu pentru a ne transmite harul sau impreuna cu toate binecuvantarile sale. Predicarea Cuvantului si administrarea Sfintelor Sacramente sunt modul de aplicare individuala a harului divin. Dar mantuirea este oferita tuturor acelora care se incred in promisiunea de iertare a pacatelor asa cum se regaseste ea in Sfanta Scriptura. In consecinta, mantuirea nu este fundamental legata de Sfintele Sacramente si, din acest motiv, doctrina despre Botez si Sfanta Impartasanie poate sa fie considerata secundara. Desigur ca o credinta sanatoasa si in conformitate cu voia lui Dumnezeu este cea care cuprinde o acceptare si o intelegere corecta a necesitatii Sfintelor Sacramente in viata crestinului, insa despre cel care le intelege gresit, afirmam ca este slab in credinta si in mod constant intr-un real pericol de a aluneca si de la invataturile fundamentale ale Bisericii lui Cristos pentru ca ei nu accepta Cuvantul lui Dumnezeu in totalitatea lui. Talharul de pe cruce a fost mantuit fara sa beneficieze de binecuvantarile aduse de Sfantul Botez si Sfanta Impartasanie insa incapatanarea in a nega aceste doctrine poate rasturna fundatia credintei unui individ. Deaceea afirma ca doctrina Sfintelor Sacramente nu afecteaza mantuirea cuiva insa o poate pune in pericol daca persoana respectiva cauta cu incapatanare sa se opuna Cuvantului lui Dumenzeu.

Luand in considerare afirmatiile de mai sus, remarcam faptul ca distinctia dintre doctrinele fundamentale si cele non-fundamentale trebuie facuta cu mare atentie si nu trebuie tolerata nici un fel de invatatura fals pe motiv ca nu este una importanta! O negare vadita, incapatanata, chiar si a unei doctrine secundare implica o rezinstenta la lucrarea Duhului Sfant in viata credinciosului. Deaceea, teologii trebuie sa amintesca necontenit crestinilor faptul ca nu trebuie ignorat sau refuzat nimic din ceea ce Cuvantul lui Dumnezeu ne invata, ca fiecare abatere de la invatatura sanatoasa reprezinta o ofensa adusa lui Dumnezeu, ca oricine pune la indoiala o invatatura considerata neinsemnata risca sa alunece de la standardul de credinta crestin deoarece Cuvantul lui Dumnezeu reprezinta in totalitatea lui acest standard. Atunci cand o doctrina, chiar si neimportanta, este calcata in picioare in mod estentativ, acesta poate atrage de la sine si alte erori din ce in ce mai grave, lucru pe care istoria l-a dovedit de atatea ori. Daca exista totusi exceptii acceptate, aceastea sunt acelea in care un teolog poate sa greseasca pentru o perioada scurta dar persistenta in eroare chiar si atunci cand lucrurile se lamuresc teologic, repezinta o revolta impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si poate sa il conduca pe respectivul om chiar si la respingerea unor adevaruri fundamentale credintei. Intr-o astfel de situatie periculoasa se afla acei teologi care accepta sinergismul, acea invatatura care afirma ca omul coopereaza, chiar si intr-un mod restrans, cu Dumnezeu in vederea mantuirii, dar si acei teologi care neaga faptul ca Isus Cristos a murit pentru intreaga lume. Acesti teologi pot sa doreasca sincer mantuirea oamenilor si sa traiasca o credinta autentica, ei sunt insa in pericol ca sa nege doctrine fundamentale ale crestinismului daca vor persista in aceste erori considerate „neinsemnate”.

Reformatorul Martin Luther recunostea faptul ca pot exista momente de inconsecventa si incoerenta dogmatica in viata unui teolog. Teologii, asemenea orcarui crestin, sunt supusi greselii datorita naturii lor pacatoase. Ca orice om, si teologii au slabiciuni si sunt predispusi la eroare. Tocmai in astfel e momente, teologul crestin trebuie avertizat cu privire la pericolele la care se expune. Din acest motiv, Sfanta Scriptura ne invata ca „după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit” (Tit 3:10-11). Biserica are rolul de a pastra adevarul nealterat si din acest motiv, abaterile teologilor trebuiesc semnalate imediat pentru ca acestia sa poata sa inteleaga eroarea si sa o corecteze. Sa nu ne inselam singuri, un teolog care persista in greseli mici fara a lua masuri de corectare, nu dupa mult timp va ajunge sa savarseasca erori grave care sa afecteze mantuirea. Din pacate, in istorie gasim numeroase ecemple de oameni care au insistat in a promova invataturi secundare dar eretice si care au ajuns in final sa nege invataturile fundamentale ale crestinismului conducand la aparitia numeroaselor secte din ziua de astazi.

Doctrinele secundare sunt considerate astfel deoarece ele nu constituie temelia credintei, in masura in care ele nu ofera iertarea pacatelor. Ele nu sunt temelia credintei mantuitoare ci au rolul de a consolida o credinta care exista deja. Astfel de doctrine sunt acelea care dezbat aspecte teologice cu privire la ingeri. Nu spunem ca aceste doctrine ar fi inutile, din contra, afirmam ca aceste doctrine glorifica pe Dumnezeu si intaresc credinta noastra cu privire la providenta lui Dumnezeu, insa ele nu comunica iertarea pacatelor si nu sunt fundamentale mantuirii. Totusi, repetam cu tarie, intelegerea acestor doctrine secundare este foarte importanta pentru viata de credinta deoarece „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17). Acest lucru ne spune ca un om poate sa porneasca in viata crestina cu o intelegere superficiala a acestor doctrine secundare dar are datoria ca sa caute o intelegere corecta cat mai curand posibil pentru a putea sa fie desavarsit si capabil de al intelege cat mai bine pe Dumnezeu. Din acest motiv spunem ca aceste doctrine nu fac obiectul credintei mantuitoare deoarece credinta se bazeaza pe promisiunea lui Dumnezeu de rascumparare in Cristos ci nu de intelegerea teologica a doctrinei despre ingeri. Totusi, orice afirma ca se poate renunta la astfel de doctrine savarseste un mare pacat si sutine o erezie teribila. Un om care considera ca Sfanta Scriptura nu este in totalitate adevarata, deci neaga doctrinele considerate nefundamentale, poate aluneca in negarea unor doctrine fundamentale pentru Biserica lui Cristos.

Spuneam la inceputul acestei teze ca pe langa doctrinele fundamentale si cele secundare, Biserica lui Cristos este caracterizata si de o serie de probleme teologice si intebari deschise pentru dezbatere. Este vorba despre acele puncte in care Sfanta Scriptura nu a trasat o concluzie autoritara. Trebuie sa afirmam ca autoritatea finala in Biserica lui Cristos este Sfanta Scriptura si, in consecinta, raspunsurile la aceste intrebari deschise nu reprezinta o autoritate pentru Biserica. Cu alte cuvinte, Sfanta Scriptura este fundamentul Bisericii lui Cristos ci nu invers. Acolo unde Sfanta Scriptura nu ofera un raspuns, nici teologul nu trebuie sa se incumete sa ofere un raspuns din care sa faca o norma pentru Biserica. Din pacate, multe dintre Bisericile de astazi fac norme din aceste probleme deschise dezbaterilor si in acest fel, constiinta credinciosilor este incarcata cu lucruri care nu au corespondent in Sfanta Scriptura. De exemplu, vorbim despre elemente de vestimentatie, despre abstinenta totala de la alcool, tutun sau de la anumite carnuri dar si la alte elemente considerate ca provenind din traditie. Adevarul divin este retinut prin credinta prin aceea ca crede ceea Sfanta Scriptura invata spunad „dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31-32). Prin urmare, indiferent de unde ne vin raspunsurile la anumite intrebari teologice deschise, ele sunt doar niste simple speculatii. Iata cum caracterizeaza Sfanta Scriptura o astfel de atitudini din partea unui teolog care „este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele” (1 Timotei 6:4). In fata unor astfel de intrebari deschise, un teolog credincis poate emite pareri dar nu trebuie sa transforme aceste pareri in norme pentru Biserica lui Cristos. Acolo unde Dumnezeu nu a dat un raspuns, teologul nu trebuie sa se aventureze in a da frau liber propriei imaginatii si in a formula raspunsuri nefundamentate in Sfanta Scriptura. Aceste probleme deschise nu sunt deloc fundamentale mantuirii noastre si din acest motiv ele nu fac obiectul adevarului revelat de catre Dumnezeu. Teologul crestin trebuie sa faca eforturi de a ramane ancorat exclusiv in Cuvantul lui Dumnezeu si sa nu caute sa puna intelepciunea sa mai presus de intelepciunea lui Dumnezeu.

Crestinii trebuie sa fie atenti la modul in care abordeaza invatatura Sfintelor Scripturi. Ei trebuie sa se fundamenteze si sa nu faca nici cel mai mic rabat de la doctrinele considerate fundamentale pentru statutul de crestin si pentru mantuire. In acelasi timp, crestinul trebuie sa militeze pentru intelegerea corecta, scripturala a tuturor doctrinelor considerate secundare caci acestea reprezinta elemente ale intelepciunii lui Dumnezeu. Totusi, aici putem sa aratam rabdare cu cei care inca nu le pot asimila in mod corect. In ceea ce priveste intrebarile fara un raspun biblic clar, cel mai bine este sa spunem ceea ce Jean Calvin a afirmat „acolo unde gura sfanta a lui Dumnezeu a tacut, trebuie sa taca si gura noastra”

Un articol de Sorin H. Trifa